20 articole la fiecare click |
 Mă duceam să cumpăr pâine, afară ningea şi era foarte frig. Vântul bătea puternic şi viscolea zăpada, eram îmbrăcat gros din cap până-n picioare. Mintea-mi zbura de la una la alta şi fiind într-o perioadă mai grea a vieţii mă gândeam: “de ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunile?”, “de ce întârzie să mă ajute?”, “oare m-a uitat complet?”, “oare aşa de mult am greşit încât să nu mă mai ajute?”.
Cu astfel de gânduri “mă-ndulcesc” tot timpul şi ajung să mă supăr, să mă enervez, mă chinui şi nu înţeleg ce se întâmplă.
Deodată la colţul unui bloc văd un băiat îmbrăcat sărăcacios, care inspira dintr-o pungă de aurolac. Avea o haină pe el, dar la ce frig era afară nu cred că-i era chiar bine. Părea trist şi abătut, se juca încet cu piciorul în zăpădă. Era singur. El nu are pe nimeni. Nu aştepta nimic.
Eu mă grăbeam să ajung la pâine şi să mă-ntorc cât mai repede acasă, la căldurică, soţia şi fetiţa mă aşteptau cu mâncarea caldă.
Pe el nu-l aşteaptă nimeni acasă, pentru că n-are unde sta. Nu-l aşteaptă cei dragi cu masa caldă pentru că probabil cei dragi l-au părăsit la casa de copii când era mic. El avea să stea în frig în continuare fără să spere măcar că se va pute încălzi undeva. Pentru el o baie caldă şi câteva hăine moi şi călduroase sunt un vis.
Oricât de multe gânduri mi-am făcut şi oricât de mult aş fi supărat, nădejde tot mai am, cei dragi mă-ncurajează, şi încă mai sper.
Acelui băiat îi lipsea orice urmă de speranţă de pe chip; el n-avea la ce să spere, n-avea la ce să se gândească. Acest om era prea sărac şi umilit ca să mai poată crede că se poate întâmpla ceva frumos în viaţa lui. Continuare »
 Incepand de astazi, voi citi, avandu-i in inima pe toti copilasii pe care ii vizitez la spital, Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul, vindecator de cancer si sper sa reusesc cu ajutorul Lui Dumnezeu sa il citesc zilnic.
Pentru cei care obisnuiti sa mergeti la slujbele Sfantului Maslu si la Sfanta Liturghie, am o mare rugaminte: pomeniti si voi acesti copilasi si orice copil sau adult despre care aveti cunostinta ca este bolnav; parca pe zi ce trece, creste numarul acestora; eu nu tin minte ca pe vremea copilariei mele sa aud de atatia copii bolnavi de cancer, de fapt nu cunosteam nici un caz. In vremurile de acum, cred ca in fiecare familie sau cerc de cunostinte se afla un caz, fie copil sau adult.
Sigur ca nu avem bani sa ajutam de fiecare data, cand aflam despre un om bolnav dar o jumatate de ora cel mult, putem sa rupem de la noi si sa ne rugam, fie ca am facut-o pana acum sau nu.
Pana saptamana trecuta, am prezentat pe blog, cazuri pe care si eu le citeam pe alte bloguri; saptamana trecuta am scris despre Ana Maria, fata colegilor mei; acum pe Jurnalul Anei, Ana scrie despre Ioana Adriana, fata prietenei sale.
Ce facem?! Asteptam sa ajungem sa scriem toti despre cazuri apropiate noua sau ne intoarcem gandurile catre Bunul Dumnezeu?!
Nu as fi scris acest post, daca eu nu as fi fost printre cei care au primit ajutor atunci cand s-au rugat pentru sine sau pentru alti bolnavi.
Si cred in Tatal, Fiul si Sfantul Duh si in Maica Domnului si in toti sfintiii astia buni, care de mii de ani, tot incearca sa ne invete cum sa traim sanatosi la inima, minte si trup.
Avem parinti duhovnicesti carora putem sa le cerem binecuvantarea pentru a ne apuca de rugaciune, tot ceea ce trebuie este sa ne dorim sa o facem si vom fi fericiti sa constatam ca rugandu-ne pentru altii, noi suntem primii beneficiari.
Imi cer iertare daca v-am intristat, dar am simtit suferinta Anei, scriindu-ne despre Ioana si nu am gasit alt mod de a ajuta; pana la urma tot la rugaciune vom ajunge, pentru ca banii nu stau intr-un sac fara fund.
(Adriana Dar din Dar)
 Dragi bloggeri, am mare nevoie de ajutorul vostru; am 42 de ani, din care 35 mi i-am petrecut, periodic, prin spitale: cand aveam 7 ani mi s-a imbolnavit mama (o boala care o ducea in fiecare an la spital; a murit cand eu aveam 17 ani)…cand aveam 15 ani s-a imbolnavit fratele meu (aceeasi boala cu a mamei mele, tot periodic internat in spital)…cam tot pe atunci…cand aveam 18 ani o buna prietena suferea o criza de rinichi (a stat cateva saptamani in spital)…cand aveam 27 de ani, s-a imbolnavit tata (dupa mai multe internari si o pareza, inima i-a cedat dupa 3 ani)…
Cand aveam 34 de ani, matusa mea si-a fracturat piciorul (a fost internata 3 saptamani)…cand aveam 37 de ani, un bun prieten (de fapt as putea spune un tata adoptiv) s-a imbolnavit de cancer (a murit in aceelasi an si azi ii facem parastas de 5 ani)…cand aveam 39 de ani, aceeasi matusa a fost intepata la picior de o insecta si am luat din nou drumul spitalului…cam trei luni.
Dupa o scurta pauza (din primavara pana in vara) a suferit un accident vascular…era vara anului 2007, 28 august, trecusem cu ceva luni peste 40 de ani…cam in aceeasi perioada, o fosta colega se imbolnavea si ea (a murit la scurt timp)…anul trecut, in primavara -vara, dupa ce unchiul meu, sotul matusii era sa plece (Slava, Domnului ca ne-a scos in cale o minune de doctor!), a recidivat si boala fratelui meu (asa se intampla periodic cam la doi ani)…daca am uitat pe cineva, imi cer iertare.
O experienta proprie, traita la 10 ani, cand m-am imbolnavit de R.A.A. (reumatism), m-a facut, ca de fiecare data, cand cineva cunoscut era internat in spital, sa consider ca e nevoie si de mine acolo (am mai scris acum cateva zile); as putea spune ca sunt cateva obiective, pe care le cunosc destul de bine in Bucuresti: doua dintre ele ar fi spitalele si oficiile postale. Continuare »
Era pe scaun in stanga cand am intrat, cu capul plecat. Mi-au atras atentia mainile foarte ingrijite. Pielea alba, slabuta, cu degetele lungi lucra migalos pe o foaie de hartie. Era smerita, linistita, statea pe locul ei, langa Maria. Din cand in cand zambea ca un copil, rezervata nu atragea atentia si totusi ceva m-a apropiat enorm de ea. Poate ca era mai mare dintre copii…Cu ochi mari si verzi, ma privea oarecum trist dar si cu prietenie. Se citea in privirea ei ca o doare, si astepta un prieten.
Cosmina are 15 ani, a intrat de curand la liceu. La spitalul Budimex sta de aproape 3 luni, sufera de leucemie si are nevoie de transplant de maduva. M-am apropiat de ea, si am observat cat de deschisa si sociabila este, ii place sa citeasca, confectioneaza bratari din margelute colorate si ii place matematica. Este un copil deosebit, cand stai langa ea simti ca Dumnezeu o iubeste. Are langa pat icoana cu Maica Domnului, Mantuitorul si Sfantul Stelian. Este o fata foarte dulce, cu increderea in Dumnezeu ca o va salva.
Aveam in geanta un ingeras, nu stiam cui vroiam sa-l daruiesc. Cand m-am apropiat de ea si i-am oferit ingerasul, s-a bucurat nespus de mult…Mi-a spus ca acasa are o colectie intreaga de ingerasi. Mi-am dat seama ca are nevoie de o prietena. Am inceput sa vorbim mai mult, am vazut-o cum plangea ca ea nu a primit tort de ziua ei si ceilalti copii mai mici au avut tort. Nu puteam decat sa tac si sa ma simt neputincioasa. Si acum cuvintele mele nu pot sa exprime ceea ce am simtit langa Cosmina. Ma intrebam de ce nu pot sa-i dau eu sange, maduva? Stiu ca pot sa ma rog pentru ea, sa-i fac o mica bucurie…dar sanatatea ei este in mainile Lui Dumnezeu. Cand am plecat i-am spus ca Dumnezeu o iubeste, si stiu ca in viata de dincolo va fii o floare in gradina Maicii Domnului. Nu stiu ce pot face mai repede, mai degraba sa o pomenesc in rugaciunile mele…
Stim noi ce e viata? Stim atunci cand suferim si astfel ne apropiem de Dumnezeu, judecata Lui Dumnezeu nu o cunoastem, dar ce putem face este sa daruim iubire. Continuare »
 Pe mine inca nu m-a smerit Dumnezeu ci parca face dimpotriva, imi da tot ceea ce-i cer si inca si pe deasupra, facandu-ma mai degraba sa ma indreptatesc pentru ceea ce sunt, decat sa ma smeresc. Poate ca intr-o zi va face si contrariul. Deocamdata imi face si multe bucurii. As vrea sa va impartasesc ultima bucurie facuta, caci poarta o mare responsabilitate, si poate ma ajutati cu cateva rugaciuni.
In Franta unde traiesc, sunt chemata des sa traduc in spital pentru tiganii care emigreaza pe aici. La un moment dat m-au chemat sa traduc pentru o familie cu multe fete si un singur baiat. Baiatul este cel mai mic, are vreo 4 anisori si este orb. Medicina la ora actuala nu ii poate vindeca ochisorii, nu poate sa ii redea vederea. Acesti tigani traiesc in conditii mizere, in niste caravane pe care politia a inceput sa le distruga si sa-i lase sub cerul liber. Cand a venit prima oara la spital, familia de care povestesc traia intr-una din aceste caravane, pe un camp de caravane facut pentru oamenii “in tranzit”, camp pe care tiganii l-au ocupat in mod abuziv de ani de zile, dar mai ales de cand Romania a intrat in UE.
Din vorba in vorba, aflu de la tatal copilului un lucru extraordinar: copilul de numai 4 anisori, se aseaza in genunchi in fiecare seara si se roaga Domnului Iisus, si inca ii zice si tatalui sa se lase de pacate si sa asculte de Iisus, caci nu medicii il vor vindeca pe el ci Iisus. Am ramas fara cuvinte in fata credintei copilului. L-am intrebat pe tata de unde stie copilul de existenta lui Iisus, si mai ales la varsta lui? Imi raspunde ca ei sunt “pocaiti”. Adica? am intrebat eu. Se pare ca pe campul de tigani vin ceva pastori protestanti care ii invata pe ei din Biblie si fac seri de rugaciune acolo. Aceasta se intampla anul trecut cand copilul era complet orb.
Anul acesta, acum vreo doua saptamani, revin la spital caci copilul incepuse sa vada lumina, de unde inainte nu vedea nimic. Asa ca parintii au iar speranta ca poate copilul se vindeca, poate acum se poate face ceva. Insa din pacate, la ora actuala nu se poate face nimic, nicaieri in lume. Tatal se resemneaza si zice ca: atunci poate ca Iisus il va vindeca, m-am pocait si eu cu copilul, nu mai fumez, cine stie, poate ca o sa il vindece. Il intreb: copilul este botezat? Imi zice: “nu”. Si nu vreti sa il botezati? il intreb eu. Imi raspunde “Nu. Il are pe Iisus si asta ii ajunge”. Nu mai insist, cu atat mai mult cu cat ingrijorarea lui cea mai mare era ca politia ii amenintase ca le distruge caravana daca nu parasesc campul. Asa ca cer medicilor sa le dea un certificat cum ca este bolnav copilul, ca sa il mai pasuiasca politia. Asta se intampla acum 2 saptamani. Continuare »
Din luna iunie eu şi familia ne-am mutat înapoi la Galaţi, locul nostru de naştere, întrucât am terminat Facultatea de Teologie de la Bucureşti. Aici lucrez la biroul de presă al Episcopiei Dunării de Jos. Menirea noastră, a celor de la biroul de presă este să fim prezenţi la toate evenimentele de pe întinsul eparhiei, unde trebuie să filmăm, să fotografiem, să facem articole şi să le difuzăm mai departe pe toate canelele media atât în episcopia noastră cât şi în ţară.
Astăzi am participat la o vizită pastorală pe care PS Casian a făcut-o la Spitalul de Psihiatrie “Elisabeta Doamna” din Galaţi, cu prilejul hramului capelei din curtea bisericii, care-l are ca ocrotitor pe Sfântul Pantelimon, sărbătorit mâine 27 iulie. Aici sunt internaţi pacienţi cu boli psihice în stare mai gravă sau mai puţin gravă. La început Preasfinţitul a ţinut un cuvânt de învăţătură în capela din grădina spitalului, iar apoi a mers prin saloane şi i-a vizitat pe bolnavi, încurajându-i, binecuvântându-i şi spunându-le cu bucurie: ”în maxim o săptămână veţi fi acasă” apoi dându-le câte un pacheţel, iconiţe şi un pliant despre Sfântul Pantelimon, doctorul fără de arginţi.
Pentru mine a fost o zi specială, simţeam o bucurie şi o pace sufletească pe care n-am mai simţit-o de mult. Deşi aparent nu vedeam nici un lucru care m-ar putea bucura acolo, totuşi mă uitam cu dragoste la cei bolnavi, le înţelegeam oarecum suferinţa, le citeam zâmbetul de pe faţă când vedeau că cineva îi vizitează şi pe ei.
Spitalul e un loc trist, e multă suferinţă peste tot, pacienţii sunt descurajaţi, rudele lor asemenea. Bolnavii sunt îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, pe chipurile lor vezi uneor lacrimi, dar totuşi în toată atmosfera asta eu eram bucuros. La început nu ştiam de ce, dar apoi am înţeles: “Bolnav am fost, şi aţi venit la Mine!”.
Noi îl vizitam pe Hristos. Noi împlineam una din poruncile Lui. Mi-aduc aminte de un sfânt părinte care spune: pe Hristos o să-l găsiţi în poruncile Lui, pe măsură ce-i împliniţi cuvintele. O vizită la cei bolnavi e ca şi o liturghie. Liturghia e iubire, e dăruire… Aşa e şi vizita, e dăruirea timpului şi a atenţiei tale celui drag, care e în suferinţă şi are nevoie de ajutorul tău.
(Claudiu)
|
|
Comentarii