Un proverb din Israel spune aşa:

“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, – află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.

Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale lui Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii.

Am auzit oameni spunând: “Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult”. Iată de ce este necesar să vorbim de o asceză a limbajului astăzi, pentru a nu ne părea rău mai tarziu că nu am ştiut că există şi tăcere expresivă care ascultă şi comunică în acelaş timp. Asceza limbajului, este regula de aur, diametral opusă vorbăriei, prin care putem conştientiza cât de important este a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult. Continuare »

Mintea ne poate juca atat de usor feste daca o lasam, iar imaginatia iti poate fi cel mai bun prieten dar si cel mai periculos dusman depinde ce-i permiti… daca stii sa-ti ingrijesti zidurile catedralei orgoliului sau promiti paine si circ intre ziduri de colloseum…

Si totusi… cat de relativi suntem oricum, cu tot cu imaginatia noastra…. si tu, si eu. Azi suntem, maine putem sa nu mai fim, asa ca…

Tot la Carpe Diem ne intoarcem, desi, culmea nu avem niciodata “acum” ci mereu si mereu ” maine”, un etern maine… pana cand se termina nisipul si clepsidra devine doar obiect de muzeu.

Aceste ganduri le “cloceam” eu in mintea mea adolescentina sa-i zicem, acum cativa ani, desi nu mai eram demult adolescenta. Acum, cand nu am ce sa spun/scriu… tac. Sau daca nu tac, ma rog.

La ce bun sa ne trambitam gandurile de pe metereze? Dumnezeu ne aude gandurile chiar si cand ele nu sunt rostite cu glas tare si ne da raspuns intotdeauna.

Comunicarea noastra cea mai buna cu El ar trebui sa se faca, dupa parerea mea, cel mai bine… in tacere.

Decalogul tacerii

1. Taci, daca nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci cand ai vorbit destul!
3. Taci, pana cand iti vine randul sa vorbesti!
4. Taci, atunci cand esti provocat!
5. Taci, cand esti nervos si iritabil!
6. Taci, cand intri in biserica, pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi!
7. Taci, cand pleci de la biserica, pentru ca Duhul Sfant sa poata imprima in mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, cand esti ispitit sa barfesti!
9. Taci, cand esti ispitit sa critici!
10. Taci, cat sa ai timp sa gandesti inainte de a vorbi!

Va citesc cu drag, pe voi toti cei care scrieti aici. De aceea am simtit si eu nevoia acum sa “vorbesc” cu voi, scriindu-va aceste randuri.

Cine este menit sa inteleaga cu siguranta va intelege.

Multumesc Domnului pentru ca existati in aceasta clipa, in acest moment acolo unde sunteti.

(Catalina)

La început a fost Cuvântul, iar cuvântul este rodul iubirii Lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvântul cel sfânt şi toate sunt minunate ochiului şi sufletului noastru. Cuvântul are mare putere atunci când îl transmitem dar şi când îl receptăm. Părintele Arsenie Boca ne spune aşa :  Cuvântul “nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său nebunule se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindca şi numai simpla aruncare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.

Cuvintele rele pe care le transmitem exprimă starea noastră interioară, datorită păcatului care trebuie curăţit. Dacă inima noastră nu este atinsă de dragostea Lui Iisus Hristos, pentru că de cele mai multe ori uităm că El este aici, suntem isptiţi şi nu mai avem smerenia necesară sau liniştea pentru  a gândi limpede şi a nu-l supăra pe fratele nostru. Cuvintele sunt cele mai uşor de rostit, mai ales cele rele, şi nu ne dăm seama că mereu le vom purta asupra noastra şi vom răspunde în faţa Lui Dumnezeu pentru ele.

Oare de ce limba noastră este îngrădită cu două garduri, dinţi şi buze, aşa cum ne spune părintele? Nu pentru că tăcerea de multe ori ne salvează de focul patimilor noastre….? Gândeşte-te bine dacă cuvântul pe care-l răspândeşti în lume va fi spre binele tău şi al altora, cuvântul care, oricât de mic şi neînsemnat s-ar părea, va trăi până la Judecata din urmă, unde ne va sta înainte spre mărturie, pentru tine ori împotriva ta.( Pr. Arsenie Boca) Continuare

A doua treaptă a postului, după înfrânarea de la carne, lapte şi ouă este postul de cuvinte. Mi s-a întâmplat de multe ori să vorbesc mult şi aiurea, în vorbele mele să mă mândresc vrând să mă  fac plăcut cu orice preţ celor ce mă ascultă sau vrând să-i fac să râdă sau să vadă cât de inteligent sau ”nu-ştiu-cum” sunt. Am vorbit cu păcat! Deşi vorbeam şi ceilalţi îmi ţineau hangul, în sufletul meu simţeam cum mă întristez iar conştiinţa îmi spunea că greşesc. Deşi încercam să mă fac plăcut celor ce le vorbeam, eram neplăcut lui Dumnezeu.

Şi la un moment dat mă opream din vorbit şi rămâneam doar eu şi sufletul meu, eu în faţa conştiinţei mele, şi simţeam o tulburarea şi un mare gol în inimă. Îmi dădeam seama că Dumnezeu îşi luase harul Său de la mine şi eram trist. Începeam să realizez ce păcătos sunt şi câte prostii am zis.

Puteam oricând să mai continui discuţia cu cei de lângă mine dar mă mustra prea mult conştiinţa şi eram supărat. În clipele acelea mă gândeam de câte ori L-am supărat pe Dumnezeu, de câte ori am zis că nu mai greşesc şi iar am căzut, mi-era ruşine să-I cer iertare iar, şi cu sufletul să rămân tot neîndreptat, cu mari şanse ca data viitoare să cad iar. Şi în momentele acelea I-am zis lui Dumnezeu: “Doamne, uite pentru că am vorbit aşa de mult aiurea, vreau să tac 5 minute din gură pentru Tine!”

Şi am început să tac pentru Dumnezeu!

Şi la câteva momente după ce i-am zis asta lui Dumnezeu am simţit o pace în suflet, simţeam cum mă liniştesc… Era aşa bine… Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea şi primea jertfa mea înaintea Lui. Şi minutele treceau şi eram din ce în ce mai bucuros şi-mi părerea rău că mai e puţin şi se termină cele 5 minute. Dar se terminau şi atunci repede îi ziceam iar lui Dumnezeu: “Doamne mai vreau să tac din gură pentru tine încă 5 minute !”

(Claudiu)