20 articole la fiecare click |
 Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseți şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri. Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.
Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) şi ”Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Cu smerenia punem începutul urcuşului duhovnicesc, al înnobilării şi îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem şi altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârşim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi şi tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum uşor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creştem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înşine. Continuare »
 Gandindu-ma la nasterea Domnului, la chipul umil in care a venit in mijlocul oamenilor, atat de simplu, atat de lipsit de pretentii, intr-un cuvant…atat de smerit, nu am putut sa nu ma gandesc si la contrastul dintre smerenia Sa si smerenia vietii noastre. Este din ce in ce mai greu de acceptat pentru lumea moderna in care traim, ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa se nasca in ieslea unui grajd, pentru ca defapt aceasta era pestera aceea in care S-a nascut Mantuitorul: un grajd.
Si nu s-a rusinat Cel care a tocmit frumusetea crinilor, delicatetea ghioceilor si dulceata trandafirilor sa se nasca in mirosul greu al animalelor. Nu s-a rusinat Cel ce a tocmit stralucirea si caldura Soarelui sa se nasca in frigul cumplit de iarna dintr-un grajd, incalzindu-se doar cu rasuflarea dobitoacelor si doar la sanul Maicii Sale. Nu s-a rusinat Cel ce a facut limpezimea izvoarelor si albul zapezilor sa se nasca in niste conditii care astazi ar fi catalogate drept “mizere” si “inumane”. Nu s-a rusinat insusi Dumnezeu de asemenea conditii de trai, caci doar asa a putut sa ajunga mai bine in inimile noastre: Nascandu-se in aceeasi saracie si lipsuri, precum saracia si mizeria in care sta adesea sufletul nostru.
In contrast cu toate acestea, goana noastra dupa a avea la super-oferta tot ce ne place din rafturile super-maketurilor, goana de a sarbatori Craciunul fara Sarbatorit, ne face sa credem ca nasterea Mantuitorului este mai mult un basm frumos, decat realitatea lucrurilor.
Totusi, prin saracii de langa noi, mai primim cate o palma bine-meritata, caci doar asa ni se mai deschid ochii vazand cate griji desarte ne facem ca nu cumva sa ne pierdem casa, masina si serviciul, sau sa facem rost de banii pentru asigurarea de viata si pentru rata la credit, cand iata ca cersetorul de la coltul strazii, cel din statia de metrou si cel de la usa bisericii, doarme asemenea lui Hristos, nu intr-un grajd, dar intr-o canalizare plina cu mizerie, intr-o constructie parasita si lipsita de orice sursa de caldura, sau in cine stie ce alt loc, de neinchipuit pentru a te odihni, asa cum neinchipuit ni se pare ca Hristos Domnul S-a nascut si S-a odihnit intr-un grajd.
Continuare »
 In timp ce lumea ne invata si ne hraneste cu spectacolul, cu senzationalul, cu showurile, ne invata sa ne aratam “valoarea”, sa fim mereu “in frunte”, iata ca Dumnezeu ne invata prin sfintii sai, si prin El insusi, ca a fi deosebit inseamna a fi smerit, “căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Ev. Luca 14:11)
Asadar, haideti sa ascultam ce ne spune despre smerenie, placutul lui Dumnezeu, parintele Arsenie Boca:
Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.
Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
Continuare »
 Se vorbeste mult despre smerenie, dar ce este ea? Cum o dobandim? De unde stim daca am dobandit-o sau nu? La ce ne foloseste sa fim smeriti?
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara.” (Matei,11:28-30)
Este limpede la ce ne foloseste, omul smerit si bland isi gaseste odihna sufletului, scapa de chinul tuturor patimilor si grijilor care il impovareaza si il obosesc. Prin smerenie si cu blandete, se lasa la o parte povara grea a acestei lumi, luandu-se spre purtare jugul si povara Domnului, jug care este bun si usor de purtat.
Dar in practica ce sa insemne toate acestea? Care este acest jug si aceasta povara? Cum sa le luam asupra noastra? Domnul ne zice: “invatati-va de la Mine”. Sa ne invatam de la El, Cel care a purtat mai inainte de noi toate crucile noastre, toate poverile noastre. Le-a purtat cu smerenie si blandete, facand mereu voia Tatalui Ceresc, vorbind mereu si lucrand doar ceea ce vedea si primea de la Tatal. Acesta este jugul cel usor de purtat si care odihneste sufletele, facerea voii Tatalui Ceresc.
Porunca cea dintai este iubirea lui Dumnezeu din toata inima, si cu toata puterea. Si cum aratam mai bine iubirea noastra fata de El, daca nu lucrand ceea ce ii este placut Lui? Asa cum a facut toata viata Sa Domnul Hristos? Smerenia este sa facem ceea ce ii este placut lui Dumnezeu, cu renuntarea la ceea ce ne place noua daca stim ca Lui nu-i place. Oare facem noi asa? Ne intrebam la fiecare pas: “Oare ceea ce fac eu acum este placut lui Dumnezeu?”. Si daca simtim ca Lui nu-i place, avem oare taria sa renuntam la voia noastra ca sa ii facem Lui o mica bucurie? Continuare »
 Ditamai omul cade răpus de o mică boală sau de muşcătura unei mici insecte. Întregul pământ e ca o nimica în ochii lui Dumnezeu, ca, de fapt, şi întreaga creaţie. Disproporţia dintre masa glonţului şi masa trupului uman se suspendă datorită vitezei sinucigaşe a glonţului. Câştigă, paradoxal, cel mic împotriva celui mare.
Criza financiară e criza banilor sau a resurselor? Oricum ar fi…ceva infim…distruge un întreg colos. Iar colosul, răpus de ceva infim în comparaţie cu el, face ravagii în jur.
Cu alte cuvinte nu dispreţui muşuroiul de furnici, roiul de ţânţari sau de lăcuste. Pe unde merg ele se lasă cu dezastre. Totul intră în ruină. Nu mai ştiu cine vorbea (l-am auzit de curând), despre impactul sării la fundamentul blocurilor din Bucureşti. Datorită sării împrăştiate pe trotuare…unele clădiri se resimt puternic, pentru că, spunea acest om, au măcinat cimentul în interior.
Sarea vs blocurile. Tot la fel gripa aviară, virusul HIV, ceva droguri…mătrăşesc / extermină lent o întreagă populaţie.
Cine e atunci…cel puternic? Se pare că cel puternic e cel slab. Înaintea lui Dumnezeu e puternic cel care îşi recunoaşte slăbiciunile şi nu cel care şi le ascunde. Cel care şi le ascunde e slab. Ceea ce te întăreşte e tocmai recunoaşterea calamităţilor care te-au traversat existenţial şi care sunt rodul proastelor tale alegeri. Continuare
 Inocenţă… eu, cand spun inocenţă, mă gândesc la curăţie sufletească. Oamenii inocenţi sunt oamenii curaţi cu sufletul şi cu trupul. Gândindu-ne că lumea în care trăim este plină de crime, furturi, violuri şi desfrâuri de tot felul, am putea fi tentaţi să spunem că nu mai există inocenţă. Dar nu este aşa!
Eu am întâlnit oameni inocenţi. Am întâlnit oameni frumoşi, curaţi sufleteşte şi trupeşte, şi aceştia erau fie copii, fie bătrâni. Insă, dintre toate chipurile inocente pe care le-am întâlnit, adânc întipărită în inimă mi-a rămas amintirea inocenţei unui călugăr bătrân de la o mănăstire de lângă Iaşi…
Era un bătrân cu chipul brăzdat de ani, dar luminos, cu tâmplele albe şi cu barba lungă căzându-i rară pe piept. Şi acest călugăr ne-a întâmpinat pe mine şi pe nişte prietene de-ale mele, la magazinul mănăstirii. La început timid,… ca un copil, ne-a întrebat ce dorim. Nici nu ne imaginam că în scurt timp, o întrebare pusă de una dintre prietenele mele despre icoana Maicii Domnului avea să-l facă pe părinte să ne deschidă nouă o fereastră spre sufletul său curat.
Am văzut cum ploua cu lacrimi în inima sa, cu lacrimi de umilinţă, de recunoştinţă, cu lacrimi de iubire de Hristos şi de Maica Domnului.
Continuare
Aş vrea să vă spun că mi-a dat Dumnezeu acum câteva luni să trăiesc un moment de mare bucurie pe care nu prea pot să-l explic în cuvinte. Dar ce pot să vă spun este că am simţit că smerenia e cea mai mare bucurie din lume. Am cunoscut un băiat care m-a făcut să înţeleg ce e smerenia, fără ca el să ştie.
Lucram la o banca acum câteva luni şi ieşisem afară în faţa sucursalei şi stăteam puţin la aer. Eram îmbrăcat, aşa cum o cereau regulile, la costum, cravată, pantofi, şi asta mă făcea să mă mândrescu puţin. La un moment dat un baiat de vreo 18-19 ani se apropie de mine. Era îmbrăcat decent, fără să iasă cu nimic în evidenţă. Mă întreabă frumos dacă aş putea să-i fac şi lui o copie xerox la foaia pe care o avea în mână.
Citeşte tot
|
|
Comentarii