20 articole la fiecare click |
 Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Continuare »
 De ce o greşală ne doare (ne afectează) mai mult şi alta mai puţin? Pentru că noi rezonăm cu acel eşec la niveluri separate. Aşa şi Petru, a regretat şi a înţeles motivul lepădării lui de Hristos în contextul în care şi pe el l-ar fi marcat extrem de profund dacă un prieten îi nega prietenia. De ce s-a lepădat, totuşi? Deoarece a trebuit să înţeleagă, că simpla apartenenţă la o relaţie nu dovedeşte nimic mai mult decât o realitate contextuală. A fost nevoie să „spargă” limitele crezului său pentru a-L promulga cu toată inima sa. Ce l-a rănit profund? Descoperirea adevăratei sale puteri, care era nulă fără sursa ei: dumnezeirea.
Hristos anticipase totul, ştia cum avea să reacţioneze în orice situaţie. Până azi, ne-am străduit din răsputeri să intuim, să-L imităm pe Domnul. Ne cunoaştem, ne pierdem sensul, rătăcim, revenim pe linia dreaptă, construim apoi trasee spirituale întortocheate, ca şi când am fugi de Iisus. Ne căutăm o identitate. Aşa făcea Petru: era pe „cont propriu”. Până când, ceva îl dezarmează: crezul său. Şi cu toate acestea, el Îl iubea pe Domnul. Câte greşeli nu facem, la rându-ne, din iubire?
Atât de multe erori întâmpinăm până când, nesuportând această constatare, ne întoarcem, ca Petru, şi plângem. Plânsul denotă faptul că mai e o fărâmă de suflet sănătoasă. Şi câţi nu şi-au schimbat radical viaţa în urma lacrimilor nemângâiate de nimeni? Câţi n-au dezvoltat o întreagă filosofie despre existenţă?…sperând să se afle, pe undeva, chiar pe ei. Continuare »
 Cu siguranta veti raspunde ca Omul cel mai frumos e Dumnezeu. Cu adevarat asa este! Dar am pregatit o povestioara in cele ce urmeaza care arata care este omul cel mai frumos. Intr-un sat de munte traia o data un om caruia ii placeau foarte mult discutiile cu oamenii, dar nimeni nu dorea sa discute cu dansul, caci era urat. Din cale de afara de urat. Fizicul ii era plin de bube. Cine dorea sa fie ca el? Nimeni? Dar de ce nu vorbea nimeni cu el?
Nu vorbea nimeni cu el pentru ca el arata urat.Isi ducea crucea impacat, dar si foarte necajit. Singura lui mangaiere era ca avea o baraca unde putea sa doarma. La un moment dat tanarul bubos ii zice lui Dumnezeu: Doamne fa-ma frumos la chip, asa de frumos incat ceilalti sa se minuneze! Dumnezeu vazand suferinta lui, l-a vindecat imediat cum a auzit acest suspin adanc al tanarului. Si l-a facut Dumnezeu asa de frumos, incat toti localnicii intrau in discutii cu el, toti il intrebau ce s-a intamplat? Cum s-a vindecat? Si acela raspundea: Dumnezeu insusi m-a vindecat.
Unii credeau, altii il faceau nebun, altii atat de minunati il mituiau sa le descopere elixirul care l-a baut ca sa se infrumuseteze. Insa el toate le punea pe seama lui Dumnezeu. I s-a indeplinit dorinta cea mare! Dar tot era sarac, caci nu avea nicio ruda, si nici unde sa stea. La un moment dat intalneste o fata foarte frumoasa cu care se casatoreste, dar erau tristi caci nu puteau avea copii. Dupa un an fata l-a parasit si a ajuns din nou necajit, dar carciumarul il cheama la dansul si ii zice: Ai tu grija de carciuma mea, caci eu mor in cateva zile. Zis si facut. Anii treceau si baiatul devenea din ce in ce mai bogat! Si chipul cel frumos ii pierea usor transformandu-se intr-un chip isovit de pacate. Apropiindu-se prin zona un tanar care avea bube multe poreclit Bubosu s-a oprit la noul carciumar zicandu-i: Nu am pe nimeni, nu am unde sa ma duc, daca doresti sa ma gazduiesti la tine, te rog….
Tanarul care stia cum e sa fii bubos i s-a facut sila de acela, dar nu l-a alungat, ci l-a pus paznic la porci si sa doarma in cotet cu porcii… Bubosul a fost multumit si a dat Slava lui Dumnezeu! Dar ce facea noul carciumar, fost “bolnav” de uratenie? Incepuse sa bea, si de cate ori se enerva rabufnea batand pe Bubosul si de cate ori il batea Bubosul zicea: Slava lui Dumnezeu! Continuare »
 M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.
Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?
Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el. Continuare »
 Credem în Dumnezeu, mergem la Biserică, ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, ne rugăm seara, dimineaţa şi-n timpul zilei, şi pentru că facem toate acestea ne considerăm credincioşi. Câteodată acest “statut” de credincios şi apropiat al lui Dumnezeu ne face să-i judecăm pe alţii care poate nu se arată aşa de râvnitori ca noi, sau poate nu-l cunosc pe Dumnezeu. Şi uite aşa începem să judecăm când vedem pe cinevă că a căzut în păcate grele, acuzându-l sau mustrându-l verbal sau în mintea noastră.
De multe ori rămânem miraţi de faptul că unii pot păcatui traind in desfrau, îmbătându-se, înjurând, făcând avorturi, furând, înşelând sau lovind pe cineva. Şi această mirare a noastră e folosită de diavolul pentru a ne şopti că suntem mai buni, şi fiind aşa aproape de Dumnezeu niciodată nu vom face păcate aşa de mari. Acest gând creşte în noi mândria şi naşte dispreţul faţă de cel ce păcătuieşte, întipărindu-se în minte ideea că niciodată nu vom cădea aşa.
Şi astfel uităm că nu prin puterile noastre reuşim să nu cădem, ci numai prin puterea care ne-o dă Dumnezeu în fiecare clipă, ca Unul ce este în noi de la Botez, căci câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi-mbrăcat. Iar haina aceasta e în primul rând a sufletului ,dar şi a trupului, care ne fereşte de murdăria şi răceala păcatului.
Uităm că Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează cu dragoste: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), altfel spus, cui i se pare că e drept prin puterile lui să-şi aducă aminte ce spune psalmistul: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15)
Şi cel ce păcătuieşte e fiu al lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte şi pe el aşa, la fel cum o mamă arată aceeaşi dragoste către fiul cel obraznic ca şi către şi cel cuminte.
Uneori ne lasă Dumnezeu să cădem în păcat pentru că suntem mândri, pentru a realiza că singuri nu putem face nimic bun. Câteodată Domnul îşi ia mâna de pe noi şi ne lasă să ne prăbuşim în păcate, ca să-i înţelegem şi pe cei pe care noi ii judecăm, să le înţelegem mai bine suferinţa.
Asa a cazut in pacate grele si regele David prin ucidere si curvie, asa a cazut si Sf. Petru cu lepadarea de Dumnezeu, asa a cazut si Iuda vanzatorul de Dumnezeu, si asa vor cadea oamenii credinciosi pana la sfarsitul lumii din pricina mandriei si a neascultarii.
Continuare »
 Dumnezeu ingaduie sa vina asupra oamenilor dezastre spre a trezi lumea din somnul mortal al pacatului, caci s-ar trezi cineva din desfatari, daca nu ar suferi ori trupeste ori in robia pacatului? Sau omului bogat care permanent se desfateaza in cele lumesti va lua aminte la cele dumnezeiesti? Oare nu va lua aminte la cele dumnezeiesti atunci cand viata lui e in mainile Domnului? Cu siguranta ca atunci, caci se aseamana lumea de azi cu cea din vremea lui Noe cand de Noe isi bateau joc pentru ca avea grija sa implineasca Cuvanrul Domnului.
Cata umilinta apoi era pe chipul celor ce aveau sa se piarda din pricina faradelegii in vremea lui Noe cand a venit potopul. Sa avem grija la “potopul ” de azi care vine peste noi pentru trezirea constiintei; sa nu ne intrebam de ce ingaduie Dumnezeu sa vina asupra-ne mania cea ingrozitoare a durerilor, caci este pricina pacatelor noastre. Drept esti Doamne intru judecatile Tale si nimeni nu se va putea impotrivi lor! Fiecare dintre noi suferim sufleteste, trupeste pentru anumite pacate ale noastre sau ale parintilor, stramosilor nostri.
Cutremurele, inundatiile, seceta toate sunt raspunsul pacatelor noastre. Lev Tolstoi avea o povestioara foarte frumoasa: Dumnezeu a trimis o data pe un inger sa aduca dupa priceperea sa cel mai pretios lucru din lume. Ingerul aduce pe rand la Dumnezeu diverse lucruri la care Dumnezeu raspunde: Cu adevarat exista ceva mult mai pretios decat acestea! Si atunci merge ingerul si cauta prin lume si vede un hot care doreste sa fure din casa unui om. Se uita hotul pe fereastra si vede o scena emotionanta care ii aducea aminte de niste vremuri indepartate. Atunci hotului ii pare rau si varsa o lacrima. Ingerul imediat o ia si o duce inaintea Domnului si Domnul zice: Cu adevarat lacrima unui pacatos este cea mai de pret!
Asadar toate dezastrele care vin asupra-ne sunt ca niste lupe spre a vedea dezastrul cel sufletesc, mocirla mare in care traiesc sufletele noastre in fiecare zi .Exista mantuire in lume, cu adevarat exista, din pacate lumea nu o cauta, caci dumnezeii la care se inchina lumea sunt: pântecele, trupul, banii, băutura, desfrânarea…
Exista raspunsul frumos al unui monah in care spune: Ce credeti ca Dumnezeu nu ar putea sa se arate si sa ii transforme pe toti in oameni credinciosi? Dumnezeu stie atunci in schimb ca va fi iubit pentru puterea Sa si nu pentru harul Sau si asa ceva nu doreste Dumnezeu. Stiti cum e cu lumea de azi? Aduna multe bombe (pacate) si le ascund de la fata lui Dumnezeu si cand nici ei, oamenii nu se asteapta explodeaza si atunci se vede ce inseamna cu adevarat robia pacatului. Cel drept patimeste de la ceilalti pentru dreptatea sa, cel pacatos pentru neascultarea sa. Si mai bine este pentru noi a patimi aici pentru pacatele noastre, decat a ne pierde dincolo. Sa ne ajute Dumnezeu sa ne ferim de dezastrul cel sufletesc spre a fi in armonie cu Dumenzeu si cu biserica Sa. Sa nu uitam ca nu Biserica are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de Biserica spre a ne mantui! Amin
(Adrian)
 De ceva timp, am încercat să-mi dau seama de unde vin toate problemele, şi cauzele care determina starea mea interioară şi relaţia cu cei din jurul meu. După ce am vorbit cu un prieten şi mi-a spus ca lupta cea adevărată este cea cu tine însuţi mi-am dat seama că de fapt problemele, tristeţiile, deznădejdea de la mine vin, şi eu le transmit mai departe la cei din jurul meu.
Nu oamenii sunt de vină pentru că sunt eu tristă sau singură, ci eu insămi pentru că din credinţa mea puţină nu-mi dau seama că Domnul este tot timpul aici, lângă mine, şi aşteaptă ca eu să comunic cu El. Ce trebuie de fapt să facem, ca să schimbăm ceva? De unde trebuie să pornească totul ca să observăm o schimbare în viaţa noastră? Totul porneşte din interiorul nostru şi din relaţia mea cu Dumnezeu. Cel mai important este să mă cunosc pe mine însumi, să mă analizez pentru câteva momente, încercând să mă privesc în oglindă şi îmi voi da seama cât de mult bine fac sau rău. Nu trebuie ca eu să cunosc oamenii, ci pe mine şi pe Domnul.
Care este de fapt lupta? Lupta este cu mine, pentru că fără să vreau sunt cuprinsă de material, de iluzii, de lucruri trecătoare. Observ astfel că sunt slabă în relaţia mea cu Domnul, pentru că de fiecare dată când păcătuiesc, nu am încredere că El este lângă mine şi că mă va ierta, dacă eu hotăresc să-mi schimb purtarea mea şi să fac ascultare. La fel şi în relaţia cu familia sau fraţii mei…dacă eu aş fi mai tolerantă şi aş renunţa la orgoliul din mine, poate m-aş înţelege mai bine cu ei, mai mult dacă m-aş ruga mai des pentru ei, Domnul mă va asculta şi va lucra pentru mine.
La spovedanie poate spunem duhovnicului că am făcut păcatul cutare sau păcatul cutare, dar câţi dintre noi ne-am autoanalizat, câţi dintre noi ne-am făcut un examen de conştiinţă general? Eu de exemplu nu înţelegeam de ce oare nu pot să mă apropii mai mult de oameni, de ce oare? Pentru că îi judecam, alteori eram egosită, alteori îi etichetam după aspectul fizic… Continuare »
 Inceput de post… Maica Domnului ma priveste inlacrimata din icoana, iar sufletul meu slabanogit de atatea pacate si neputinte, plange si el cand intalneste atata curatie ce transpare din sfanta icoana. Ma tot framant de ceva timp ca viata mea e aceeasi, ca nu reusesc sa schimb mare lucru, ca zac in aceleasi neputinte. Si ma intreb de multe ori “Dar ce faci tu, ca sa schimbi ceva in viata ta duhovniceasca?”A-ti constientiza neputintele si pacatele, e un prim pas, insa nu poti ramane la simplu stadiu de constientizare, caci asta inseamna sa ramai in noroi.
Marturisirea lor, ar trebui sa ne scoata din noroi, caci asa cum frumos il cita cineva de pe site pe Pr.Sofronie Saharov, caruia o tanara dezjnadajduita i-a cerut cu multa durere: “Parinte, rugati-va pentru mine ca sunt…in noroi” acesta i-a spus: “Nu i nimic sora, din noroi cresc nuferii!”.
Asa ar trebui sa se intample si cu noi in urma marturisirii pacatelor noastre, sa putem spune ca si proorocul David: “Stropi-ma-vei cu isop, si ma vei curati. Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”. Insa nu intotdeauna se intampla asa, fie din prea putina noastra credinta, fie din asa zisa neputinta a noastra de a lupta cu pacatele, caci este scris in Sfanta Scriptura “In lupta voastra cu pacatul, nu v-ati impotrivit inca pana la sange” (Evrei, 12,4).
Acum ceva timp, am gasit la pangarul unei biserici, o carte intitulata “Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata”, a Staretului Tadei, de la Manastirea Vitovnita, care m-a facut sa constientizez cat de putina importanta acordam noi gandurilor noastre, cu cata usurinta primim orice gand in mintea noastra, ca apoi, atat de usor acesta sa incolteasca in inima noastra sentimente de ura, de deznadejde, de mandrie, de invidie, etc. Cu cata usurinta dam frau liber buzelor pentru a rosti cuvinte desarte, de viclesug, si mai ales de clevetire la adresa aproapelui nostru.
Si toate acestea le marturisim la Sfanta Spovedanie, fara prea multa pocainta ulterioara, caci, asta e, suntem pacatosi si neputinciosi, si ne apropiem apoi de Sfantul Potir, sa-L primim pe Cel care s-a jertift pentru iertarea pacatelor noastre. Si daca ne amintim cuvintele rostite de preot dupa Sfanta Impartasanie: “Iata s-a atins de buzele voastre, va sterge faradelegile voastre si de pacatele voastre va va curati”, nu putem sa nu ne gandim cat de curate trebuie sa fie buzele noastre, atunci cand Îl primim pe Hristos. Continuare »
 Pentru ca traim intr-o societate rationalizata, sistematizata si standardizata la toate nivelele, care masoara si explica orice lucru fara nici o retinere, ni s-a format in timp o gandire in sabloane, o gandire stereotipica care este o boala duhovniceasca grava, ce deformeaza realitatea fizica si spirituala in care traim, depersonalizand ceea ce avem mai de pret: relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii.
De la cele mai mici si neinsemnate lucruri pana la cele mai raspandite si cunoscute dintre ele, se fac clasamente, topuri, best-off-uri, incadrari si tot feluri de inregimentari dupa anumite sabloane creeate de omul modern si (i)rational: cea mai frumoasa, cel mai puternic, cel mai destept, cei mai “cei” si cele mai “cele”. Acestea sunt cuvinte pe care le auzim aproape zilnic si de care ne ciocnim chiar fara sa vrem.
De aceea, nu de putine ori, avem prostul obicei sa transpunem reflexul acesta lumesc in viata noastra duhovniceasca facand topuri si clasamente chiar si atunci cand vine vorba de cele mai profunde si tainice lucruri.
De cate ori nu am comparat sfintii in mintea noastra spunand ca unul e mai mare decat celalalt, desi ei cu siguranta nu-si doresc aceasta din partea noastra? De cate ori nu am facut clasamente cu minuni cand cea mai mare minune este sa-ti vezi pacatele si sa te intorci la Dumnezeu? De cate ori nu ne-am comparat pe noi si faptele noastre cu ale altor credinciosi ca sa vedem cat de buni suntem, sau spunand despre preoti ca unul are mai mult har decat celalalt si cate si mai cate? Continuare »
 Astazi nu trebuie sa fii profet ca sa vezi ca lumea zace in faradelegi si intuneric. Nu trebuie sa fii nici invatat ca sa observi ca lumea galopeaza pe drumul pierzarii prin decrestinare, intr-asa fel incat am ajuns sa fim mai rai decat paganii de odinioara, cel putin prin viclenie si pofta trupului. Cu toate acestea, inca mai sunt suflete care inoata impotriva curentului de pe autostrada pierzarii. Dintre acestia care se straduiesc sa nu fie luati de valul intunericului, multi au fost gunoierii lumii care si-au amintit ca nu sunt orfani, ca nu sunt ai nimanui ci ca au plecat din bratele lui Dumnezeu Tatal si ca acolo trebuie sa se intoarca si sa ramana, pentru totdeauna.
Acestia, ratacind in intuneric si-au terfelit imbracamintea ingereasca (haina botezului) pana a ajuns zdrente, aratand ca niste gunoieri in pragul mortii. Cu toate acestea, Tatal Ceresc ii asteapta cu o haina la fel de stralucitoare si frumoasa asemenea celei dintai pe care au pierdut-o: haina pocaintei, haina care ii aduce din nou la viata.
Hranindu-si sufletul cu pleava, cenusa si roscovele lumii acesteia, adica invatatura cea stricata a “succesului”, banilor si carierei, acum sunt flamanzi de hrana cea adevarata. Insa Dumnezeu Tatal are hambarele Imparatiei pline cu hrana duhovniceasca ce o revarsa peste noi toti , prin Sfintii Sai, si abia asteapta sa ne sature din izvorul vietii celei vesnice.
Scormonind nebuneste dupa fericire in gunoaiele desfraului, betiei, si a viselor desarte, acum striga raniti, flamanzi si insetati dupa dreptate, adevar si viata, iar Dumnezeu le da aceasta prin cele sapte taine.
Ostenind pe cararile lumesti si pline cu spinii desertaciunilor, acum cauta cu disperare sa-si odihneasca sufletele iar Dumnezeu ii cheama duios “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” asternand la picioarele lor calea usoara a mantuirii: smerenia si iertarea. Continuare »
Pe cine? Pe rivalul tău, pe vrăjmaşul tău. El ori merge de-a-mboulea toată ziua ori ticluieşte cu grijă ce să-ţi facă. Pentru că de aceea merge, ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită. Nu caută numai să muşte, ci să înghită. Ferocitatea vrăjmaşului se vede în ferocitatea şi în teribilismul celor care simpatizează cu el.
Există demoni parşivi, demoni ai prostiei, ai enervării, ai superbiei. Cei care vor să te ducă unde vor ei îţi promit fericiri perisabile. Demonii prostiei te fac să crezi că nu eşti destul de penibil dacă dai toată ziua în gropi. Există un fel de a te îmbrobodi al Satanei care te face o unealtă uşor manipulabilă în mâna sa.
Demonii enervării vin cu precădere la oamenii blânzi şi care nu vor să se enerveze nicidecum. Ei sunt demonii care stau pe şurub şi nu poţi să rezolvi priza din perete, care dau drumul la muzica vecinului când tu te rogi, care îţi strică computerul când tu studiezi…Iar demonii superbiei vin de fiecare dată când ai făcut şi tu ceva mai de seamă, ca să îţi strice recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
Demonii lenei sunt fraţi buni cu cei ai desfrânării. De ce vorbim de toate acestea? Pentru că trebuie să deosebim duhurile cu atenţie, să conştientizăm ce ne paşte, ce ne solicită, ce ne pisează la nervi.
M-a invitat un baptist la casa lor de rugăciune ca să-i văd cum se roagă şi cum primesc mesaje de la Dumnezeu. Însă în el vedeam un duh răutăcios, duhul, demonul invidiei şi al înşelării, care nu suporta că în taina inimii mele mă rugam cu necruţătoarea rugăciune a lui Iisus. El nu ştia mental asta dar simţea, pentru că nu avea nicio linişte şi se foia de mama focului.
Nu cunoaşteţi oameni care atunci când vorbesc cu dv. fac tot felul de gesturi ciudate? Sunt neliniştiţi, dau din mâini, strâmbă din nas aiurea, se schimbă la faţă din senin?…Mai ţineţi minte pe cea care a leşinat la Mădălin Ionescu şi pe care ei au caracterizat-o ca pe o persoană leşinată din lipsă de calciu? Era o femeie prostituată care avea semne evidente de satanizare. Continuare »
 Mă întreb, din când în când, de ce îngăduie Dumnezeu diavolului să îl ispitească pe om, prin diverse mijloace, în diverse feluri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că “Una din viclenele curse ale vrăjmaşului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredinţeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos”.
Demonii stăpânesc pe oameni prin tot felul de patimi şi duc o susţinută acţiune de a-i îndepărta de Biserică, de citirea cărţilor sfinte, de rugăciune. Fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu le poate sta împotrivă. Astfel, puterea lor nu trebuie nici supraevaluată, dar nici neglijată.
Am văzut de curând fotografia unei picturi a lui Salvador Dali în care ne este înfăţişat trupul ascetic al unui credincios înălţând curajos o cruce mică drept pavăză împotriva asaltului unor elefanţi care se îndreaptă ameninţători spre el. Continuare
Sfântul Vasile cel mare zicea că e bine să ne luptăm, concetrându-ne pe o anumită patimă. Ne sfătuia să nu ne risipim încercând să lăsăm toate patimile deodată, pentru că nu vom reuşi. El zicea să ne punem în gând ca de azi sau mâine să lăsăm patima cutare şi să-ncepem războiul împotriva ei: să ne rugăm lui Dumneezeu să ne ajute, să evităm împrejurările în care deobicei făceam acel păcat, să ne depărtăm măcar o perioadă de oamenii care ne împingeau cu voie sau fără voie să cădem în acea patimă, şi uşor uşor vom vedea roadele.
Începe de luni Postul patimilor şi mi-am pus în gând să las una din multele mele patimi: lăcomia pântecelui. Aş fi putut alege şi alt păcat de al meu, dar pentru că ştiu că mâncarea multă şi diversificată mă predispune sufleteşte spre majoritatea păcatelor mele, am hotărât nu numai să ţin post, ci să şi mănânc puţin şi simplu, să mai sar câte o masă din trei, să fiu şi eu mai uşor, şi să mă pot ruga mai bine.
De ţinut post am mai ţinut, dar şi în post pot să mănânci lacom, să mănânci mult şi diversificat, de aceea am zis că mă voi ruga seara la Domnul să mă ajute să las lăcomia asta… că mă doboară zilnic.
Concentrându-mă numai pe o patimă nu înseamnă că voi da frâu liber la celelalte: la vorba multă, la bârfire, mândrie, şi celelalte multe pe care le am, ci dimpotrivă, lăsând una din ele mă va ajuta Domnul să le las şi pe celalalte.
Mâncarea multă şi de toate felurile mă doboară la pământ, mă face ca un animal, nu mă lasă să mă gândesc la Dumnezeu, nu mă lasă să mă rog, dă frâu şi celorlalte plăceri şi mă face să fiu mai supărăcios, mai egoist…
Vreau să mă bucur şi eu de Învierea Domnului aşa cum se cuvine, pentru că şi după măsura nevoinţei vine bucuria Învierii. Vreau şi eu să mă rog mai mult seara, să vorbesc cu Domnul în linişte, vreau şi eu să zic mai uşor “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul !” oriunde sunt, vreau şi eu să mă lumineze Domnul şi să înţeleg câte ceva din tainele dumnezeieşti, vreau şi eu să dorm mai puţin, să citesc mai mult, să mă enervez mai puţin, să muncesc mai cu spor, să fiu de folos şi altora….
Vreau şi eu să trăiesc fără păcat, vreau şi eu să mă hrănesc cu cuvintele dumnezeieşti, vreau să simt harul lui Dumnezeu mai des, vreau şi eu să fiu cu Domnul!
Pregătiţi-vă ! începe lupta.
(Claudiu)
|
|
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Comentarii