20 articole la fiecare click |
 Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseți şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri. Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.
Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) şi ”Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Cu smerenia punem începutul urcuşului duhovnicesc, al înnobilării şi îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem şi altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârşim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi şi tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum uşor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creştem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înşine. Continuare »
 Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă.
Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva.
Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-i încapi.
Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.
(Sfântul Ioan Gura de Aur)
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Continuare »
Mi-am amintit de ce am auzit odata, duminica la predica: “atunci cand esti furios, sa lasi sa treaca trei zile pana sa ii raspunzi celui care te-a suparat”. Mai tarziu, aplicand acest sfat am inteles si de ce e bine sa procedezi asa, in functie de intensitatea supararii, mania dispare in prima, a doua sau a treia zi… in a treia zi uiti si de ce te-ai suparat. In felul acesta, nu te pagubesti nici pe tine si nici pe cel care ti-a pricinuit mahnire…este mai important:
“sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.”
Chiar aveam nevoie sa imi reamintesc aceasta rugaciune scrisa de parintele Arsenie Boca…frumos lucreaza Dumnezeu…chiar daca mai pe la pranz, am gasit Rugaciunea de dimineata pe Ortodoxia Tinerilor.
Amanarea de trei zile te ajuta atat sa nu incalci promisiunea pe care o faci atunci cand rostesti Tatal nostru: “si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” cat si sa indeplinesti datoria de a ierta “de saptezeci de ori cate sapte” si in felul acesta sa simti ca “inima curata si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”.
(Adriana – Dardindar)
 Mi s-a întâmplat de mai multe ori în viaţă să-i judec pe oamenii care nu merg la biserică, şi să zic în gândul meu: “sunt păcătoşi!”. În mintea mea stricată mi se crease impresia că doar creştinii practicanţi, cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi merg la biserică, pot face fapte bune cu adevărat. Trecând prin anumite experienţe şi cunoscând anumiţi oameni am observat că sunt persoane care, fără să meargă la biserică, fac mai mult bine decât cei care merg.
Aşa cum zice şi Sfântul Apostol Pavel sunt “unii care neavând lege din fire fac ale legii”, deci sunt oameni care neştiind de Dumnezeu fac fapte demne de numele lui Dumnezeu. Oare de ce se întâmplă asta? Că să vedem că roadele credinţei noastre contează şi nu credinţa în sine. Sfântul Apostol Iacov spune ceva foarte frumos şi concludent pentru acest subiect:
“Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” (Iacov 2. 14)
Şi tot el ne încuviinţează spunând:
“Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (Iacov 2, 18-20)
Cunosc o persoană (Alexandru), care-mi este foarte apropiată cu o inimă mare; ajută pe oricine, mereu sare în ajutor, de multe ori chiar fără să i-l ceri. E o persoană aşa de bună, care atunci cânt am avut nevoie, s-a oferit să-mi împrumute bani, aparatul foto, camera video, proiectorul video şi chiar maşina. Oricare altcineva s-ar fi gândit de mai multe ori înainte de a face acest lucru, ar fi pus condiţii de “utilizare”, ar fi cedat greu să împrumute lucruri de valoare. Lui Alexandru la firma la care lucrează i se spune mai în glumă mai în serios: “mama răniţilor” pentru că mulţi au apelat la el şi i-a ajutat. Nu din întâmplare Alexandru are şi funcţie de conducere, subalternii săi putând confirma cât de bun este şeful lor. Alexandru nu merge la biserică, nu se roagă, dar nici nu are o atitudine ostilă faţă de Dumnezeu, ci pur şi simplu e neutru. Continuare »
 De câteva luni încoace ne chinuim să vindem apartamentul nostru din Bucureşti. În acest timp am avut ocazia să interacţionăm cu mai mulţi oameni, cu agenţii imobiliare, cu notari şi jurişti. Am intrat în diferite relaţii cu ei, fie prin contract sau convenţie, fie verbal, fie oficial sau neoficial. S-au întâmplat multe din august şi până acum şi vă pot mărturisi că am învaţat câteva lucruri pe care le ştiam doar în teorie.
Am învăţat că deşi se fac atâtea hârtii care să asigure un cadru legal relaţiei care se formează între cumpărător şi vânzător, deşi există un notar care verifică şi înregistrează această relaţie economică printr-un contract, totuşi pot apărea multe neînţelegeri şi foarte multe situaţii în care părţile să nu se înţeleagă. Simplu fapt că un contract stipulează obligaţiile care-i revin unui cumpărător, nu înseamnă că acesta va fi şi obligat să le îndeplinească. Indiferent câte clauze ai trece într-un contract ca să te protejezi în faţa celuilalt, de bază rămâne tot buna înţelegere şi rezolvarea amiabilă.
Nimic nu-i poate forţa voinţa unui om să facă altfel decât vrea, nici chiar un contract garantat de legile în vigoare. Am fost puşi în situaţia în care cumpărătorul nu a respectat prevederile precontractului de vânzare-cumpărare şi singurul mod în care s-ar fi putut rezolva situaţia, în cazul în care noi nu ne înţelegeam, era să ajungem în justiţie. Un simplu precontract de vânzare-cumpărare şi puţină răutate ne-a dus în postura în care noi nu mai puteam vinde apartamentul nimănui, apartamentul fiind grevat de sarcina acestrui precontract.
După ce ne-am chinuit aproape 5 luni să vindem apartamentul, exista posibilitatea să ajungem la un punct unde degrevarea apartamentului de acest precontract se putea face doar prin acţionare în justiţie, şi printr-un lung proces de mai mult de 6 luni. Per total s-ar fi făcut un an de zile de chin, stres şi bani cheltuiţi în vânt, doar pentru simplu fapt că doi oameni nu se înţeleg.
Din fericire cumpărătorul cu care am avut de a face a fost înţelegător şi n-a ţinut această răutate până la capăt iar printr-un acord de voinţă am ajuns la o înţelegere şi la radierea acelui precontract, putând astfel să vindem apartamentul altei persoane. Continuare »
 Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau? Cum am putea depasi acea bariera care ne impiedica sa-l iubim si pe acel ultim om pe care am vrea sa-l vedem aproapele nostru?
Tot cu gandul la Hristos. Toate sa le faca cu mintea indreptata spre Hristos. Sa ne intrebam cum il vede Hristos pe acest om rau din fata noastra? Pentru ca eu il vad asa cum il vad. Si cum il vede Hristos? nu stim cum il vede, dar a murit pentru el.
Sa ne aducem aminte, atunci cand suntem chinuiti de ganduri rele asupra aproapelui, ca si pentru acesta a murit Hristos. Acesta este gandul pe care ni-l propune apostolul Pavel atunci cand vrea sa ne izbaveasca de judecata. “Cine esti tu-zice Apostolul- ca sa judeci sluga altuia?” Sau: “Ia seama sa nu smintesti pe fratele tau mai mic pentru care a murit Hristos!”. Gandul acesta este cel mai adanc, pentru ca insisi apostolii il aveau si el sta inainte a toate: sa ne aducem aminte ca pentru acest om pacatos a murit Hristos. Acelasi Apostol Pavel ne invita sa meditam si asupra faptului ca Hristos a murit pentru noi pe cand noi eram pacatosi. Adu-ti aminte ca a fost vreme in care tu nu L-ai cunoscut pe Hristos, pentru ca, desi am crescut intr-o familie credincioasa, fiecare dintre noi, uitandu-se in urma, vede cate neajunsuri, cate confuzii a vut in mintea sa, in drumul catre perceperea dreapta a lui Dumnezeu. Si cu toate acestea, tu Il iubeai pe Dumenzeu, veneai inaintea Lui, te rugai, plangeai, primeai iertare, te bucurai si-ti parea ca ai tot ce-ti trebuie. Dar de la o vreme descoperim cat de nedesavarsiti eram noi :credeam tot felul de ciudatenii. “A, eu credeam ca Maica Domnului s-a nascut prin coasta…” sau “eu credeam cutare sau cutare lucru”. Si cu toate acestea, Dumnezeu cauta spre tine. Faceai o gramada de fapte pacatoase despre care credeai ca sunt bune, si dumnezeu te ierta. Continuare »
 In aceasta binecuvantata zi de 19 septembrie 2009, zi in care, in calendarul bisericii sunt pomeniti Sfintii Mc. Trofim, Savatie si Dorimedont, sfinti pe care nu ii cunosc, dar despre care acum as dori sa aflu mai multe, s-a milostivit de mine Domnul nostru Iisus Hristos si mi-a dezvaluit mai deplin ce inseamna cuvintele Sale: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ioan, 5:44-48)
Si sa incep cu inceputul, cu evenimentele care m-au condus la scrierea acestui mic articol. Cei care ma cunosc stiu nenumaratele controverse pe care le-am ridicat pe site prin spiritul meu foarte rebel la tot ceea ce, in opinia mea, nu este adevarat. Si stiu ce cuvinte grele au atras asupra mea acest comportament.
Insa cel putin intr-un lucru am avut dreptate: Domnul nu ne-a cerut nimic noua mai inainte ca El sa le fi implinit pe toate cele cate ne cere. Si unul din lucrurile cerute a fost sa ne binecuvantam dusmanii, sa-i binecuvantam pe cei care ne bleastama. Ei ne vorbesc de rau, noi sa-i vorbim de bine. Noi facem raul, Dumnezeu insa ne face binele, ne doreste mantuirea. Noi il suparam, El ne bucura, El ne intinde mereu o mana de ajutor.
Si ne cere sa procedam la fel cu semenii nostri, chiar si cu cei care ne vorbesc de rau, ne bleastama, nu ne sufera, pe toti sa ii binecuvantam si sa le intindem o mana, si asta nu pentru ca ei ar merita, sau nu ar merita sa procedam asa cu ei, meritele fiecaruia doar Dumnezeu cunoscandu-le, nu pentru meritul lor ne cere Domnul sa facem asa, ci iata pentru ce ne cere: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este“. Pentru noi insine ne cere sa binecuvantam, pentru a ajunge noi desavarsiti precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este, cu alte cuvinte sa ajungem cu adevarat Fiii lui Dumnezeu, fiul fiind acela ce seamana Tatalui, fiind acela care il cunoaste pe Tata, care il iubeste si face voia Tatalui. Noi suntem fii ratacitori intr-o masura mai mare sau mai mica, singur Domnul fiind Fiul cel fara de greseala pe care trebuie sa il urmam in toate cate ne invata… Continuare »
 “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar peaproapele tău ca pe tine însuţi” (Ev. Luca 10:27)
Toata legea si calea mantuirii aici se cuprinde in aceste cuvinte. Dar pe cat de simplu sunt de inteles pe atat de greu sunt de acceptat si de facut.
Omul pacatos, fiind certat cu firea cea buna, face lucrurile taman invers decat ar trebui sa fie, asa incat a ajuns sa iubeasca pe aproapele mai mult decat pe Dumnezeu, iar pe Dumnezeu aproape deloc sau, in cel mai bun caz, la fel ca si pe aproapele. Insa a pune pe cineva pe acelasi loc cu Dumnezeu sau a-l iubi chiar mai mult decat pe Dumnezeu, este idolatrie.
De aceea sunt multe esecuri in dragoste, cand prietenul iubeste mai mult prietena decat pe Hristos. Consecinta de a-l iubi pe om mai mult decat pe Dumnezeu, este caderea in slabiciunile acelui om pe care il iubesti. Din oarba iubire, omul este tentat sau constrans sa treaca peste poruncile lui Hristos, pentru a face fericita persoana pe care o iubeste si care-i cere lucruri potrivnice mantuirii. Iar de aici curg toate faradelegile oamenilor si in special ale tinerilor:
Fecioria nu se mai pastreaza pana la casatorie pentru ca cel mai slab o cere jertfa pentru satisfacerea pornirilor sale patimase ascunse sub masca iubirii care se daruieste neconditionat, iar copii sunt ucisi in pantece datorita ascultarii de sot (sotie) mai mult decat de Hristos.
Orice dragoste care este pusa in inima noastra mai presus de dragostea de Dumnezeu, este o dragoste imbolnavita, si de aceea nu aduce decat necazuri. Ne aduce paguba si noua, dar si celor pe care ii iubim caci asa sa cum un pom bolnav ce rodeste, oricat de mare i-ar fi coroana si oricat de multa roada ar face, roadele tot bolnave vor fi ca si pomul din care au crescut.
O alta dragoste care deraiaza de la firescul lucrurilor este cea dintre mama si propriul copil, atunci cand mama isi iubeste rodul pantecelui mai mult decat pe Hristos. Din aceasta dragoste egoista, se face paguba copilului fiindca devine egoist din cale-afara la fel ca si dragostea cu care se hraneste, i se formeaza un caracter de manipulator si rasfatat , nepricepand osteneala aproapelui ci mai cu seama crede ca tot ce i se ofera i se si cuvine. Continuare »
 Doamne, mă uit la oamenii pe care mi i-ai dat alături. Sunt minunaţi! Sunt eu oare vrednică de darurile pe are mi le faci? Ei sunt atât de frumoşi. Îţi mulţumesc Doamne că m-ai învrednicit să iubesc, să fiu alături de făpturile pe care le-ai plăsmuit cu atâta frumuseţe. Mi-ai dăruit nici ceea ce nu visam.
Mă uit la el şi văd puterea Ta, Doamne, de a iubi şi a îndrepta oamenii. Văd lucrarea ta în el. Mă uit la…verdele ochilor lui, străbătut de razele soarelui, pare mai intens ca niciodată. Tu Doamne ai pus verdele crud al ierbii în ochii lui…
Apoi când îi simt sclipirea brodată de Tine în suflet, tot războiul din mine se opreşte. Şi cel mai întinat gând şi cele mai mari frământări se opresc în loc. Şi simt iubire. E ca şi cum pe câmpul de luptă ar trece un înger şi toţi cei care se luptă ar arunca toate armele şi s-ar îmbrăţişa. Aşa e iubirea.
Dumnezeu mi-a făcut un dar prea mare. Dacă ar şti şi el tot ce simt! Îi doresc tot ce se poate mai frumos. Tot. Vreau să se bucure de viaţa asta încredibilă pe care ne-a dat-o Domnul. Şi poate că nu o sa ţinem legătura, poate viaţa ne va despărţi, poate tot ce simţim acum unul pentru altul o să piară….dar singurul lucru pe care doresc ca el să nu îl piardă, e iubirea de Dumnezeu. Şi cel mai frumos dar pe care i-l poti dori: mântuirea. Sper să afle şi să simtă Iubirea care nu piere, Iubirea care este însuşi Hristos.
 Desavarsit lucreaza Dumnezeu prin oameni si nu este neputinta sau pacat de care sa se impiedice mila si harul Sau. Cu harul sau si necuprinsa Sa intelepciune ne smereste cand ne credem puternici, ne ridica cand suntem prabusiti crezand ca totul este pierdut, ne ia totul cand credem ca ceea ce avem ni se cuvine si ne da totul cand nu ne mai asteptam la nimic.
Astfel lucreaza Dumnezeu in fiecare clipa, cu stapanire peste toata suflarea si nu este nimic sa nu faca pentru mantuirea omului.
Asa se face ca intr-o zi, pe cand ma indreptam spre pangarul catedralei episcopale, un betiv ce statea pe o bancuta din apropriere, se adreseaza catre mine cu cateva cuvinte. Eu, vazandu-l in stare de ebrietate si cu o sticla de bere langa el, am gandit ca vrea probabil niste bani, si fiindca nu aveam de gand sa-i dau vreunul, linistit de gandul ca are sa-i bea, am iutit pasul ca sa intru in pangar. Nu am manifestat nici cel mai mic interes macar, sa vad ce vrea sa-mi spuna prin vorbele sale. Dupa ce mi-am luat cele trebuincioase pentru care venisem, am intrat in biserica ca sa ma inchin la icoane, gandindu-ma totusi ca sunt cam impietrit la inima.
Terminand inchinaciunea m-am indreptat ganditor spre masina cu care venisem, ce era parcata la nici 100 de metri de biserica. Cu toate acestea mi s-a parut ca din spatele meu, inca mai striga betivul cu pricina de care va pomeneam. Mi-am continuat drumul linistit pana la masina, si cand am ajuns sa ma asez la volan, l-am vazut tocmai pe betivul acela trecand prin fata masinii si proptindu-se langa geamul de la portiera. Facandu-mi semn ca vrea sa-mi vorbeasca, am intredeschis geamul masinii mai mult in sila, gandind ca n-ar avea ceva mai mult za-mi zica decat sa ceara niste bani. Continuare »
 Stau şi mă gândesc uneori, cât de mare dar e Iubirea… Cu ce bucurie mare ne-a înzestrat Dumnezeu când ne-a sădit în suflete această minune. Păi să explic de ce cred asta… şi mă gândesc cum ar arăta omul fără iubire… un om sluţit de problemele cotidiene, un om urât, lipsit de bucurii. E suficient atât…deja e prea sumbru… mai bine să ne gândim ce bucurie mare e iubirea.
Ziceam în titlu, că tămăduieşte…păi…vindecă de orice, asta nu o spun numai eu, ci toţi cei care au simţit-o: dar nu numai tămăduieşte…îl şi îndulceşte. Iubirea e ca mierea…trece orice amar, îl face dulce, îl anulează, dar mai presus de toate, IUBIREA ÎNALŢĂ SUFLETUL LA CER. Aşa îmi place mie să cred, că prin iubire, avem sufletul mai aproape de Dumnezeu, aşa cum se scrie şi în Sf. Scriptură:
“Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13:2).
Bunul Dumnezeu să ne înmulţească tuturor această bucurie de a iubi curat!
(Ovidiu)
 Pe mine inca nu m-a smerit Dumnezeu ci parca face dimpotriva, imi da tot ceea ce-i cer si inca si pe deasupra, facandu-ma mai degraba sa ma indreptatesc pentru ceea ce sunt, decat sa ma smeresc. Poate ca intr-o zi va face si contrariul. Deocamdata imi face si multe bucurii. As vrea sa va impartasesc ultima bucurie facuta, caci poarta o mare responsabilitate, si poate ma ajutati cu cateva rugaciuni.
In Franta unde traiesc, sunt chemata des sa traduc in spital pentru tiganii care emigreaza pe aici. La un moment dat m-au chemat sa traduc pentru o familie cu multe fete si un singur baiat. Baiatul este cel mai mic, are vreo 4 anisori si este orb. Medicina la ora actuala nu ii poate vindeca ochisorii, nu poate sa ii redea vederea. Acesti tigani traiesc in conditii mizere, in niste caravane pe care politia a inceput sa le distruga si sa-i lase sub cerul liber. Cand a venit prima oara la spital, familia de care povestesc traia intr-una din aceste caravane, pe un camp de caravane facut pentru oamenii “in tranzit”, camp pe care tiganii l-au ocupat in mod abuziv de ani de zile, dar mai ales de cand Romania a intrat in UE.
Din vorba in vorba, aflu de la tatal copilului un lucru extraordinar: copilul de numai 4 anisori, se aseaza in genunchi in fiecare seara si se roaga Domnului Iisus, si inca ii zice si tatalui sa se lase de pacate si sa asculte de Iisus, caci nu medicii il vor vindeca pe el ci Iisus. Am ramas fara cuvinte in fata credintei copilului. L-am intrebat pe tata de unde stie copilul de existenta lui Iisus, si mai ales la varsta lui? Imi raspunde ca ei sunt “pocaiti”. Adica? am intrebat eu. Se pare ca pe campul de tigani vin ceva pastori protestanti care ii invata pe ei din Biblie si fac seri de rugaciune acolo. Aceasta se intampla anul trecut cand copilul era complet orb.
Anul acesta, acum vreo doua saptamani, revin la spital caci copilul incepuse sa vada lumina, de unde inainte nu vedea nimic. Asa ca parintii au iar speranta ca poate copilul se vindeca, poate acum se poate face ceva. Insa din pacate, la ora actuala nu se poate face nimic, nicaieri in lume. Tatal se resemneaza si zice ca: atunci poate ca Iisus il va vindeca, m-am pocait si eu cu copilul, nu mai fumez, cine stie, poate ca o sa il vindece. Il intreb: copilul este botezat? Imi zice: “nu”. Si nu vreti sa il botezati? il intreb eu. Imi raspunde “Nu. Il are pe Iisus si asta ii ajunge”. Nu mai insist, cu atat mai mult cu cat ingrijorarea lui cea mai mare era ca politia ii amenintase ca le distruge caravana daca nu parasesc campul. Asa ca cer medicilor sa le dea un certificat cum ca este bolnav copilul, ca sa il mai pasuiasca politia. Asta se intampla acum 2 saptamani. Continuare »
 “Nu trebuie să dorim moartea păcătosului, ci pocăinţa sa. Nimic nu-L îndurerează mai mult pe Domnul, Cel ce pentru păcătoşi a pătimit pe Cruce, ca atunci când Îi cerem moartea unui păcătos, să-l înlăture pe acesta din calea noastră. Apostolul Carp şi-a pierdut odată răbdarea şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită moartea asupra a doi păcătoşi: un păgân şi un lepădat de credinţă. Atunci însuşi Domnul Hristos i s-a arătat lui Carp şi i-a zis: ‘Loveşte-mă! Sânt gata să mă răstignesc din nou pentru mântuirea oamenilor’. Sfântul Carp i-a povestit această întâmplare Sfântului Dionisie Areopagitul, care a aşternut-o pe hârtie, drept învăţătură tuturor celor din Biserică că trebuie să ne rugăm pentru mântuirea păcătoşilor, nu pentru nimicirea lor – fiindcă nici Domnul nu vrea să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vie (2 Petru 3:9)” — Prologul de la Ohrida
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri. Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
(Marele Mitropolit Sârb Nicolae Velimirovici,un martir al comunismului ateist — Din Rugăciuni pe ţărmul lacului)
 Stim cu totii ca astazi, printre miile de nevoiasi, exista si o intreaga industrie a cersetoriei ce ne face sa fim retinuti din a infaptui milostenia in bani. Parca ne-a lovit pe toti o boala a suspiciunii, incat si atunci cand dam un banut unui cersetor murdar, slab si cu hainele rupte, tot nu ni se inmoaie inima de starea deplorabila a celui din fata noastra si ne gandim, nu care cumva sa foloseasca banutul dat de noi pe tigari, bautura sau sa-l dea altcuiva care este “in spate”. Si lucrurile se complica si mai mult in mintea noastra caci, pe de o parte Biserica nu incurajeaza cersetoria, si bunul simt ne invata la fel, dar totusi Mantuitorul ne-a spus ca “Oricui iti cere, da-i” (Ev. Luca 6:30), nelimitandu-se la a ne spune sa dam bani. De aceea va propun o altfel de milostenie, care nu are legatura cu banii, ce au devenit pricina de multe poticniri.
Sa dam mila noastra, dusmanilor nostri. Iar daca nu avem dusmani cu siguranta avem fiecare in viata noastra sau in casa noastra, persoane care ne sacaie, care ne sunt “antipatice”, persoane care ne deranjeaza mereu prin atitudine si comportament, fie ca acele persoane intruchipeaza colegul de scoala, de servici, sau vecinul. Fie ca acele persoane sunt parintii chiar, frati si rude mai mult sau mai putin indepartate.
De aceea va indemn pe fiecare sa dam ceva din inima noastra, care sa ne faca sa intelegem starea de chin in care se afla cel care este potrivnic intelegerii dintre semeni, caci raul din sufletul omului este un chin ce macina permanent. Sa ni se faca mila de cel care ne barfeste sau batjocoreste (chiar si public), ca de o persoana bolnava ce sufera de lipsa dragostei, a intelegerii si a rabdarii.
Si vrednice de mila sunt astfel de persoane, ce au pierdut iubirea de aproapele, ce au saracit in dragoste iar acum cersesc la noi prin insulte, reprosuri si neintelegeri, ceea ce nu au. Sa le dam noi din mila ceea ce le lipseste: dragostea. Cum ni se face mila de un sarac fara haine pe el si plin de bube, macar asa sa ni se faca mila si de un sarac in dragoste, plin de bubele maniei si ale tinerii de minte a raului, caci acestia din urma sunt mai de plans decat primii. Un sarac lipsit de cele materiale, poate este mai bogat sufleteste decat multi crestini virtuosi prin rabdare si smerenie, de aceea un astfel de napastuit poate este un cetatean al cerului inca de pe acum, pe cand un om manios, tafnos si greu de suportat se duce la judecata cu sufletul ranit si inegrit de rautate, facandu-se vinovat de chinurile vesnice, de care sa ne fereasca Dumnezeu. Ferice de cel ce rabda aici toate stramtorarile si mila celor care si-au impietrit inimile, ratacindu-se de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele.
Si facand o astfel de mila, nu numai ca nu vom saraci, dar ne vom inbogati mult mai mult cu dragoste si vom satura si vindeca si pe cei din jurul nostru, care sufera de lipsa ei.
(Claudiu)
|
|
Comentarii