Este posibil ca oamenii să trăiască în abstinenţă o viaţă cu adevărat curată? Cum reuşesc călugării acest lucru?
De câţiva ani mă tot străduiesc să aflu un limbaj prin care să ajung la urechile celor care pun această întrebare şi mă tem că nu voi reuşi să-l aflu.
De ce? Pentru că majoritatea oamenilor aud cu urechile mentalităţii acestei lumi, interpretează prin reţeaua de sinapse impusă de cei din jur, uneori prin experienţe destul de traumatizante…
Apoi, oamenii aud ce vor ei să audă, pentru că cel ce întreabă crede deja că „nu se poate!” şi că cei care afirmă altfel „ascund ei ceva” (aşa credea şi unul din securiştii care mă „cercetau”). Şi au dreptate.
Da, toţi cei care s-au oprit şi au cunoscut în viaţa lor, în sufletul şi în trupul lor, că Dumnezeu nu ne-a adus la viaţă pentru chin şi plăceri efemere, ci pentru a ne împărtăşi de Bucuria Lui de a fi, îşi ascund propria viaţă cu Hristos în Dumnezeu. Nu este o metaforă biblică, ci o realitate. Adică, viaţa creştinului viu este ascunsă chiar şi pentru el în Dumnezeu, nici chiar el nu înţelege raţional cum a devenit imposibilul posibil. Nu înţelege intelectual, dar constată pe „pielea lui”. Pur şi simplu: zice „Doamne!”, şi „Doamne” vine şi le face pe toate posibile. Nu în locul omului, ci în om, cu puterea omului pătrunsă, îmbrăţişată, susţinută de harul Lui. Tot meşteşugul omului este acela de a învăţa să-şi cunoască neputinţa şi, prin asceză, să dobândească şi să păstreze harul.
Comentarii