20 articole la fiecare click |
 Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseți şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri. Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.
Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) şi ”Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Cu smerenia punem începutul urcuşului duhovnicesc, al înnobilării şi îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem şi altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârşim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi şi tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum uşor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creştem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înşine. Continuare »
 Un proverb din Israel spune aşa:
“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, – află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.
Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale lui Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”. Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii.
Am auzit oameni spunând: “Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult”. Iată de ce este necesar să vorbim de o asceză a limbajului astăzi, pentru a nu ne părea rău mai tarziu că nu am ştiut că există şi tăcere expresivă care ascultă şi comunică în acelaş timp. Asceza limbajului, este regula de aur, diametral opusă vorbăriei, prin care putem conştientiza cât de important este a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult. Continuare »
 Mintea ne poate juca atat de usor feste daca o lasam, iar imaginatia iti poate fi cel mai bun prieten dar si cel mai periculos dusman depinde ce-i permiti… daca stii sa-ti ingrijesti zidurile catedralei orgoliului sau promiti paine si circ intre ziduri de colloseum…
Si totusi… cat de relativi suntem oricum, cu tot cu imaginatia noastra…. si tu, si eu. Azi suntem, maine putem sa nu mai fim, asa ca…
Tot la Carpe Diem ne intoarcem, desi, culmea nu avem niciodata “acum” ci mereu si mereu ” maine”, un etern maine… pana cand se termina nisipul si clepsidra devine doar obiect de muzeu.
Aceste ganduri le “cloceam” eu in mintea mea adolescentina sa-i zicem, acum cativa ani, desi nu mai eram demult adolescenta. Acum, cand nu am ce sa spun/scriu… tac. Sau daca nu tac, ma rog.
La ce bun sa ne trambitam gandurile de pe metereze? Dumnezeu ne aude gandurile chiar si cand ele nu sunt rostite cu glas tare si ne da raspuns intotdeauna.
Comunicarea noastra cea mai buna cu El ar trebui sa se faca, dupa parerea mea, cel mai bine… in tacere.
Decalogul tacerii
1. Taci, daca nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci cand ai vorbit destul!
3. Taci, pana cand iti vine randul sa vorbesti!
4. Taci, atunci cand esti provocat!
5. Taci, cand esti nervos si iritabil!
6. Taci, cand intri in biserica, pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi!
7. Taci, cand pleci de la biserica, pentru ca Duhul Sfant sa poata imprima in mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, cand esti ispitit sa barfesti!
9. Taci, cand esti ispitit sa critici!
10. Taci, cat sa ai timp sa gandesti inainte de a vorbi!
Va citesc cu drag, pe voi toti cei care scrieti aici. De aceea am simtit si eu nevoia acum sa “vorbesc” cu voi, scriindu-va aceste randuri.
Cine este menit sa inteleaga cu siguranta va intelege.
Multumesc Domnului pentru ca existati in aceasta clipa, in acest moment acolo unde sunteti.
(Catalina)
 Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă.
Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva.
Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-i încapi.
Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.
(Sfântul Ioan Gura de Aur)
 Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Continuare »
 Mă duceam să cumpăr pâine, afară ningea şi era foarte frig. Vântul bătea puternic şi viscolea zăpada, eram îmbrăcat gros din cap până-n picioare. Mintea-mi zbura de la una la alta şi fiind într-o perioadă mai grea a vieţii mă gândeam: “de ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunile?”, “de ce întârzie să mă ajute?”, “oare m-a uitat complet?”, “oare aşa de mult am greşit încât să nu mă mai ajute?”.
Cu astfel de gânduri “mă-ndulcesc” tot timpul şi ajung să mă supăr, să mă enervez, mă chinui şi nu înţeleg ce se întâmplă.
Deodată la colţul unui bloc văd un băiat îmbrăcat sărăcacios, care inspira dintr-o pungă de aurolac. Avea o haină pe el, dar la ce frig era afară nu cred că-i era chiar bine. Părea trist şi abătut, se juca încet cu piciorul în zăpădă. Era singur. El nu are pe nimeni. Nu aştepta nimic.
Eu mă grăbeam să ajung la pâine şi să mă-ntorc cât mai repede acasă, la căldurică, soţia şi fetiţa mă aşteptau cu mâncarea caldă.
Pe el nu-l aşteaptă nimeni acasă, pentru că n-are unde sta. Nu-l aşteaptă cei dragi cu masa caldă pentru că probabil cei dragi l-au părăsit la casa de copii când era mic. El avea să stea în frig în continuare fără să spere măcar că se va pute încălzi undeva. Pentru el o baie caldă şi câteva hăine moi şi călduroase sunt un vis.
Oricât de multe gânduri mi-am făcut şi oricât de mult aş fi supărat, nădejde tot mai am, cei dragi mă-ncurajează, şi încă mai sper.
Acelui băiat îi lipsea orice urmă de speranţă de pe chip; el n-avea la ce să spere, n-avea la ce să se gândească. Acest om era prea sărac şi umilit ca să mai poată crede că se poate întâmpla ceva frumos în viaţa lui. Continuare »
 De ce o greşală ne doare (ne afectează) mai mult şi alta mai puţin? Pentru că noi rezonăm cu acel eşec la niveluri separate. Aşa şi Petru, a regretat şi a înţeles motivul lepădării lui de Hristos în contextul în care şi pe el l-ar fi marcat extrem de profund dacă un prieten îi nega prietenia. De ce s-a lepădat, totuşi? Deoarece a trebuit să înţeleagă, că simpla apartenenţă la o relaţie nu dovedeşte nimic mai mult decât o realitate contextuală. A fost nevoie să „spargă” limitele crezului său pentru a-L promulga cu toată inima sa. Ce l-a rănit profund? Descoperirea adevăratei sale puteri, care era nulă fără sursa ei: dumnezeirea.
Hristos anticipase totul, ştia cum avea să reacţioneze în orice situaţie. Până azi, ne-am străduit din răsputeri să intuim, să-L imităm pe Domnul. Ne cunoaştem, ne pierdem sensul, rătăcim, revenim pe linia dreaptă, construim apoi trasee spirituale întortocheate, ca şi când am fugi de Iisus. Ne căutăm o identitate. Aşa făcea Petru: era pe „cont propriu”. Până când, ceva îl dezarmează: crezul său. Şi cu toate acestea, el Îl iubea pe Domnul. Câte greşeli nu facem, la rându-ne, din iubire?
Atât de multe erori întâmpinăm până când, nesuportând această constatare, ne întoarcem, ca Petru, şi plângem. Plânsul denotă faptul că mai e o fărâmă de suflet sănătoasă. Şi câţi nu şi-au schimbat radical viaţa în urma lacrimilor nemângâiate de nimeni? Câţi n-au dezvoltat o întreagă filosofie despre existenţă?…sperând să se afle, pe undeva, chiar pe ei. Continuare »
 Incepand de astazi, voi citi, avandu-i in inima pe toti copilasii pe care ii vizitez la spital, Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul, vindecator de cancer si sper sa reusesc cu ajutorul Lui Dumnezeu sa il citesc zilnic.
Pentru cei care obisnuiti sa mergeti la slujbele Sfantului Maslu si la Sfanta Liturghie, am o mare rugaminte: pomeniti si voi acesti copilasi si orice copil sau adult despre care aveti cunostinta ca este bolnav; parca pe zi ce trece, creste numarul acestora; eu nu tin minte ca pe vremea copilariei mele sa aud de atatia copii bolnavi de cancer, de fapt nu cunosteam nici un caz. In vremurile de acum, cred ca in fiecare familie sau cerc de cunostinte se afla un caz, fie copil sau adult.
Sigur ca nu avem bani sa ajutam de fiecare data, cand aflam despre un om bolnav dar o jumatate de ora cel mult, putem sa rupem de la noi si sa ne rugam, fie ca am facut-o pana acum sau nu.
Pana saptamana trecuta, am prezentat pe blog, cazuri pe care si eu le citeam pe alte bloguri; saptamana trecuta am scris despre Ana Maria, fata colegilor mei; acum pe Jurnalul Anei, Ana scrie despre Ioana Adriana, fata prietenei sale.
Ce facem?! Asteptam sa ajungem sa scriem toti despre cazuri apropiate noua sau ne intoarcem gandurile catre Bunul Dumnezeu?!
Nu as fi scris acest post, daca eu nu as fi fost printre cei care au primit ajutor atunci cand s-au rugat pentru sine sau pentru alti bolnavi.
Si cred in Tatal, Fiul si Sfantul Duh si in Maica Domnului si in toti sfintiii astia buni, care de mii de ani, tot incearca sa ne invete cum sa traim sanatosi la inima, minte si trup.
Avem parinti duhovnicesti carora putem sa le cerem binecuvantarea pentru a ne apuca de rugaciune, tot ceea ce trebuie este sa ne dorim sa o facem si vom fi fericiti sa constatam ca rugandu-ne pentru altii, noi suntem primii beneficiari.
Imi cer iertare daca v-am intristat, dar am simtit suferinta Anei, scriindu-ne despre Ioana si nu am gasit alt mod de a ajuta; pana la urma tot la rugaciune vom ajunge, pentru ca banii nu stau intr-un sac fara fund.
(Adriana Dar din Dar)
 Gandindu-ma la nasterea Domnului, la chipul umil in care a venit in mijlocul oamenilor, atat de simplu, atat de lipsit de pretentii, intr-un cuvant…atat de smerit, nu am putut sa nu ma gandesc si la contrastul dintre smerenia Sa si smerenia vietii noastre. Este din ce in ce mai greu de acceptat pentru lumea moderna in care traim, ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa se nasca in ieslea unui grajd, pentru ca defapt aceasta era pestera aceea in care S-a nascut Mantuitorul: un grajd.
Si nu s-a rusinat Cel care a tocmit frumusetea crinilor, delicatetea ghioceilor si dulceata trandafirilor sa se nasca in mirosul greu al animalelor. Nu s-a rusinat Cel ce a tocmit stralucirea si caldura Soarelui sa se nasca in frigul cumplit de iarna dintr-un grajd, incalzindu-se doar cu rasuflarea dobitoacelor si doar la sanul Maicii Sale. Nu s-a rusinat Cel ce a facut limpezimea izvoarelor si albul zapezilor sa se nasca in niste conditii care astazi ar fi catalogate drept “mizere” si “inumane”. Nu s-a rusinat insusi Dumnezeu de asemenea conditii de trai, caci doar asa a putut sa ajunga mai bine in inimile noastre: Nascandu-se in aceeasi saracie si lipsuri, precum saracia si mizeria in care sta adesea sufletul nostru.
In contrast cu toate acestea, goana noastra dupa a avea la super-oferta tot ce ne place din rafturile super-maketurilor, goana de a sarbatori Craciunul fara Sarbatorit, ne face sa credem ca nasterea Mantuitorului este mai mult un basm frumos, decat realitatea lucrurilor.
Totusi, prin saracii de langa noi, mai primim cate o palma bine-meritata, caci doar asa ni se mai deschid ochii vazand cate griji desarte ne facem ca nu cumva sa ne pierdem casa, masina si serviciul, sau sa facem rost de banii pentru asigurarea de viata si pentru rata la credit, cand iata ca cersetorul de la coltul strazii, cel din statia de metrou si cel de la usa bisericii, doarme asemenea lui Hristos, nu intr-un grajd, dar intr-o canalizare plina cu mizerie, intr-o constructie parasita si lipsita de orice sursa de caldura, sau in cine stie ce alt loc, de neinchipuit pentru a te odihni, asa cum neinchipuit ni se pare ca Hristos Domnul S-a nascut si S-a odihnit intr-un grajd.
Continuare »
 In timp ce lumea ne invata si ne hraneste cu spectacolul, cu senzationalul, cu showurile, ne invata sa ne aratam “valoarea”, sa fim mereu “in frunte”, iata ca Dumnezeu ne invata prin sfintii sai, si prin El insusi, ca a fi deosebit inseamna a fi smerit, “căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Ev. Luca 14:11)
Asadar, haideti sa ascultam ce ne spune despre smerenie, placutul lui Dumnezeu, parintele Arsenie Boca:
Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.
Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
Continuare »
 Este posibil ca oamenii să trăiască în abstinenţă o viaţă cu adevărat curată? Cum reuşesc călugării acest lucru?
De câţiva ani mă tot străduiesc să aflu un limbaj prin care să ajung la urechile celor care pun această întrebare şi mă tem că nu voi reuşi să-l aflu.
De ce? Pentru că majoritatea oamenilor aud cu urechile mentalităţii acestei lumi, interpretează prin reţeaua de sinapse impusă de cei din jur, uneori prin experienţe destul de traumatizante…
Apoi, oamenii aud ce vor ei să audă, pentru că cel ce întreabă crede deja că „nu se poate!” şi că cei care afirmă altfel „ascund ei ceva” (aşa credea şi unul din securiştii care mă „cercetau”). Şi au dreptate.
Da, toţi cei care s-au oprit şi au cunoscut în viaţa lor, în sufletul şi în trupul lor, că Dumnezeu nu ne-a adus la viaţă pentru chin şi plăceri efemere, ci pentru a ne împărtăşi de Bucuria Lui de a fi, îşi ascund propria viaţă cu Hristos în Dumnezeu. Nu este o metaforă biblică, ci o realitate. Adică, viaţa creştinului viu este ascunsă chiar şi pentru el în Dumnezeu, nici chiar el nu înţelege raţional cum a devenit imposibilul posibil. Nu înţelege intelectual, dar constată pe „pielea lui”. Pur şi simplu: zice „Doamne!”, şi „Doamne” vine şi le face pe toate posibile. Nu în locul omului, ci în om, cu puterea omului pătrunsă, îmbrăţişată, susţinută de harul Lui. Tot meşteşugul omului este acela de a învăţa să-şi cunoască neputinţa şi, prin asceză, să dobândească şi să păstreze harul.
Continuare »
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Continuare »
Mi-am amintit de ce am auzit odata, duminica la predica: “atunci cand esti furios, sa lasi sa treaca trei zile pana sa ii raspunzi celui care te-a suparat”. Mai tarziu, aplicand acest sfat am inteles si de ce e bine sa procedezi asa, in functie de intensitatea supararii, mania dispare in prima, a doua sau a treia zi… in a treia zi uiti si de ce te-ai suparat. In felul acesta, nu te pagubesti nici pe tine si nici pe cel care ti-a pricinuit mahnire…este mai important:
“sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.”
Chiar aveam nevoie sa imi reamintesc aceasta rugaciune scrisa de parintele Arsenie Boca…frumos lucreaza Dumnezeu…chiar daca mai pe la pranz, am gasit Rugaciunea de dimineata pe Ortodoxia Tinerilor.
Amanarea de trei zile te ajuta atat sa nu incalci promisiunea pe care o faci atunci cand rostesti Tatal nostru: “si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” cat si sa indeplinesti datoria de a ierta “de saptezeci de ori cate sapte” si in felul acesta sa simti ca “inima curata si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”.
(Adriana – Dardindar)
 Mi s-a întâmplat de mai multe ori în viaţă să-i judec pe oamenii care nu merg la biserică, şi să zic în gândul meu: “sunt păcătoşi!”. În mintea mea stricată mi se crease impresia că doar creştinii practicanţi, cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi merg la biserică, pot face fapte bune cu adevărat. Trecând prin anumite experienţe şi cunoscând anumiţi oameni am observat că sunt persoane care, fără să meargă la biserică, fac mai mult bine decât cei care merg.
Aşa cum zice şi Sfântul Apostol Pavel sunt “unii care neavând lege din fire fac ale legii”, deci sunt oameni care neştiind de Dumnezeu fac fapte demne de numele lui Dumnezeu. Oare de ce se întâmplă asta? Că să vedem că roadele credinţei noastre contează şi nu credinţa în sine. Sfântul Apostol Iacov spune ceva foarte frumos şi concludent pentru acest subiect:
“Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” (Iacov 2. 14)
Şi tot el ne încuviinţează spunând:
“Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (Iacov 2, 18-20)
Cunosc o persoană (Alexandru), care-mi este foarte apropiată cu o inimă mare; ajută pe oricine, mereu sare în ajutor, de multe ori chiar fără să i-l ceri. E o persoană aşa de bună, care atunci cânt am avut nevoie, s-a oferit să-mi împrumute bani, aparatul foto, camera video, proiectorul video şi chiar maşina. Oricare altcineva s-ar fi gândit de mai multe ori înainte de a face acest lucru, ar fi pus condiţii de “utilizare”, ar fi cedat greu să împrumute lucruri de valoare. Lui Alexandru la firma la care lucrează i se spune mai în glumă mai în serios: “mama răniţilor” pentru că mulţi au apelat la el şi i-a ajutat. Nu din întâmplare Alexandru are şi funcţie de conducere, subalternii săi putând confirma cât de bun este şeful lor. Alexandru nu merge la biserică, nu se roagă, dar nici nu are o atitudine ostilă faţă de Dumnezeu, ci pur şi simplu e neutru. Continuare »
 De câteva luni încoace ne chinuim să vindem apartamentul nostru din Bucureşti. În acest timp am avut ocazia să interacţionăm cu mai mulţi oameni, cu agenţii imobiliare, cu notari şi jurişti. Am intrat în diferite relaţii cu ei, fie prin contract sau convenţie, fie verbal, fie oficial sau neoficial. S-au întâmplat multe din august şi până acum şi vă pot mărturisi că am învaţat câteva lucruri pe care le ştiam doar în teorie.
Am învăţat că deşi se fac atâtea hârtii care să asigure un cadru legal relaţiei care se formează între cumpărător şi vânzător, deşi există un notar care verifică şi înregistrează această relaţie economică printr-un contract, totuşi pot apărea multe neînţelegeri şi foarte multe situaţii în care părţile să nu se înţeleagă. Simplu fapt că un contract stipulează obligaţiile care-i revin unui cumpărător, nu înseamnă că acesta va fi şi obligat să le îndeplinească. Indiferent câte clauze ai trece într-un contract ca să te protejezi în faţa celuilalt, de bază rămâne tot buna înţelegere şi rezolvarea amiabilă.
Nimic nu-i poate forţa voinţa unui om să facă altfel decât vrea, nici chiar un contract garantat de legile în vigoare. Am fost puşi în situaţia în care cumpărătorul nu a respectat prevederile precontractului de vânzare-cumpărare şi singurul mod în care s-ar fi putut rezolva situaţia, în cazul în care noi nu ne înţelegeam, era să ajungem în justiţie. Un simplu precontract de vânzare-cumpărare şi puţină răutate ne-a dus în postura în care noi nu mai puteam vinde apartamentul nimănui, apartamentul fiind grevat de sarcina acestrui precontract.
După ce ne-am chinuit aproape 5 luni să vindem apartamentul, exista posibilitatea să ajungem la un punct unde degrevarea apartamentului de acest precontract se putea face doar prin acţionare în justiţie, şi printr-un lung proces de mai mult de 6 luni. Per total s-ar fi făcut un an de zile de chin, stres şi bani cheltuiţi în vânt, doar pentru simplu fapt că doi oameni nu se înţeleg.
Din fericire cumpărătorul cu care am avut de a face a fost înţelegător şi n-a ţinut această răutate până la capăt iar printr-un acord de voinţă am ajuns la o înţelegere şi la radierea acelui precontract, putând astfel să vindem apartamentul altei persoane. Continuare »
|
|
Comentarii