Sâmbătă seara când ne-am întors acasă, în faţa blocului, după ce am parcat maşina, am ridicat capul şi m-am uitat spre cer. Era minunat, stele multe, cerul era de un albastru puternic, luna emana o lumină caldă şi lină peste tot pământul, aerul era călduţ şi vântul adia uşor. Era aşa frumos! Ne-am mai plimbat puţin şi-n timpul astă mă gândeam că blocurile înalte, betoanele de peste tot, reclamele, maşinile, magazinele şi tot ce se găseşte într-un oraş nu te mai ajută să sesizezi că toate sunt creaţia lui Dumnezeu.

La ţară când scoţi capul pe fereastră vezi câmpul înverzit, văcuţele mergând agale, piscul munţilor, o căruţă trasă cu cai, lanurile de porumb sau de grâu, viţa de vie, căţelul alergând prin curte, găinile ciupind frunzele prin grădină… La sat e mult mai uşor să te gândeşti la Dumnezeu, e mai simplu să-nţelegi că animalele din curte sunt făpturi plăsmuite de El, că munţii şi păşunile, care se-ntind aşa frumos peste tot pământul, sunt creaţia Lui, că toate plantele pământului sunt din milostivirea Domnului pentru oameni şi animale.  La ţară apreciezi altfel bucăţica de păine, pentru că ştii că e făcută din grâul pe care l-ai muncit tu pe câmp şi din ploaia pe care ai cerut-o la rugăciune Domnului. La sat apreciezi altfel roşia pe care o tai în farfurie când ştii că au trecut câteva luni de muncă ca ea să fie coaptă.

La sate oamenii simt mai puternic prezenţa lui Dumnezeu, căci văd lucrarea Lui în tot ce-i înconjoară: în curte, în grădină, în casă, pe ogoare, pe munţi, pe dealuri…

Oraşul, apărut odată cu era industrială, nu-L mai arată pe Dumnezeu în mod transparent în toate componentele lui. De ce oare? În loc de pământul şi iarba de pe uliţile satului au apărut străzile din beton, în loc de să vedem lumina lunii vedem stâlpii de iluminat de pe stradă, în loc de carele cu boi sau de căruţele cu cai vedem automobile şi tiruri, în loc să vedem munţii şi păşunile vedem blocuri şi construcţii. Nu mai rupem roşia din grădină, nu mai facem pâinea la cuptor, nu mai mulgem laptele de la vacă, nu mai luăm ouăle din coteţ, nu mai luăm cartofii din pământ, ci toate le cumpărăm de la supermarket, şi asta ne face să uităm că toate sunt de la Dumnezeu şi credem, că pâinea este de la Velpitar, roşiile de AgroIaşi, laptele de la Brenac, ouăle mai ştiu eu de unde, şi tot aşa. Continuare »

Articolul face o analogie între lucrarea întreită a lui Dumnezeu în lume prin cele trei Persoane şi spectrul de culori.

Domnul nu este un Dumnezeu singur, un dumnezeu mono-personal, ci un un Dumnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Persoane care se iubesc una pe alta, care stau mereu în comuniune. Tatăl e în Fiul şi în Duhul Sfânt, iar Fiul e în Tatăl şi în Duhul Sfânt la fel de mult cum este Duhul Sfânt în Tatăl şi în Fiul, şi cu toate acestea nu se confunda unul cu altul, persoanele nu se amestecă, nu se contopesc, nu pot fi nici despărţite, nici împărţite.

Lucrarea lui Dumnezeu în lume e mereu lucrarea Tatălui împreună cu a Fiului şi cu a Duhului Sfânt. Tatăl nu lucrează singur ci prin cele două mâine ale sale: Fiul şi Duhul. Fiul este trimis în lume de Tatăl şi lucrează în oameni prin Duhul Sfânt. Tatăl este Creatorul, Fiul este Mântuitorul iar Duhul Sfânt este Sfinţitorul. Lucrarea de mântuire a lumii este una întreită, este lucrarea celor trei Persoane împreună. Deşi fiecare persoană are lucrarea ei în lume totuşi chiar şi acea lucrare se face împreună cu celelalte două.

Astfel lucrarea lui Dumnezeu în univers şi în viaţa noatră este o lucrare mereu a celor trei Persoane deodată. Dumnezeu ţine creaţia prin energiile necreate care izvorăsc din El. Energia (harul lui Dumnezeu) se află în tot, în orice particică a creaţiei, în fiecare celulă, în fiecare atom, în fiecare structură fizico-chimică şi în orice lucru nevăzut (în orice raţiune, idee, concept).

“Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, a tuturor celor văzute şi nevăzute“.

Orice obiect are o formă şi o culoare. Culoarea este dată de lumină care se reflectă asupra lui. Practic fără lumină nu ar exista culoare. Fără lumină ar exista doar formă şi întuneric. Deşi biroul meu are culoare maro, această culoare nu-i este specifică fizic, ci noi oamenii percepem culoarea maro ca urmare a reflectării luminii asupra acestui birou. Dacă lumina  (un spectru de unde electromagnetice) îşi schimba frecvenţa sau intensitatea atunci vom observa (percepe) că biroul va avea o nuanţă de crem închis spre crem. Continuare »

Textele de biologie de astăzi și mass-media descriu corpul uman și celulele din componența lui ca fiind mașini construite din blocuri biochimice. Această concepție a format publicul larg să accepte credința în determinismul genetic, care presupune că genele controlează trăsăturile fizice și comportamentale. Această tristă interpretare arată că viața noastră este determinată direct și fără nici un dubiu, de caracteristicile ereditare, de schița genetică derivată de la părinții noștri și de la părinții părinților lor, și tot așa la infinit. Asta-i face pe oameni să creadă că ei sunt victime ale eredității.

Din fericire, Proiectul Genomnul Uman (HGP) a reușit să răstoarne aceste idei ale științei convenționale referitoare la controlul genetic. E ironic, pentru că proiectul a demonstrat exact contrariul. Conform gândirii convenționale, complexitatea unui om ar avea nevoie de mult mai multe gene decât se află de fapt într-un organism simplu. Surprinzător, HGP a descoperit că oamenii au aproape același număr de gene ca și cele mai simple animalele, o descoperire care dezvăluie fără chibzuială o percepție-mit fundamentală care sta la baza determinismului genetic.

Deci, dacă genele nu controlează viața… atunci cine o face?

Știința de vârf, evoluată, ne descoperă că puterea noastră de a controla viața are ca punct de plecare mintea noastră și nu este programată în genele noastre. Asta este o veste bună. Puterea de schimbare este în noi! Cu toate acestea, pentru a activa puterea impresionantă a minții asupra genelor trebuie să reconsiderăm crezurile noastre fundamentale – percepțiile corecte și cele incorecte în privința vieții.

Prima percepție incorectă apare atunci când ne uităm în oglindă și ne vedem pe noi înșine ca persoană singulară, ca individ. În realitate fiecare dintre noi este o comunitate de 50 de trilioane de celule (50 de mii de miliarde). Deși numărul e ușor de pronunțat, este imposibil de sondat. Numărul total de celule din corpul uman este mai mare decât totalul oamenilor de pe 7000 de planete Pământ.

Aproape fiecare celulă din corpul nostru are toate funcțiile prezente în întregul corp uman, asta înseamnă că fiecare celulă are sistemul ei nervos, sistemul ei digestiv, respirator, musculos, reproductiv, și chiar propriul ei sistem imunitar. Aceste celule reprezintă echivalentul în miniatură a unei ființe umane, și invers, fiecare om este echivalentul unei celule colosale. Continuare »