Omul imita pe Dumnezeu de-a lungul vietii, fie ca este constient de aceasta, fie ca nu. Il imita in tot ceea ce el creeaza spre bine, in felul in care actioneaza si in felul cum ordoneaza actiunile ca sa-si duca lucarea la bun sfarsit, pentru ca omul este facut dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Asa se intampla si cu constructia unei case. Constructia unei case se aseamana izbitor de mult cu facerea lumii.
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină.”
Tot ceea ce facem cand incepem constructia unei case, nu facem decat cu aceste trei elemente. Nu putem sa construim o casa daca nu avem pamant, apa si lumina. Pamantul ne trebuie ca suport existential, dar si ca material de lucru sub diverse forme( ciment, nisip, piatra, var). Apa ne trebuie pentru prepararea elementelor de constructie iar lumina este necesara si ea sub diverse forme. Fie ca este vorba de lumina ca si curent electric sau ca si ardere (foc), lumina este un element imperios necesar la constructia casei, asa cum lui Dumnezeu i-a fost de trebuinta lumina la facerea lumii.
Nu, nu este o gluma, ci starea de fapt a creatiei, asa cum a fost lasata de Dumnezeu din momentul in care a sfarsit-o, in cele sase zile. A facut Dumnezeu toate plantele, pomii si toate ierburile in ziua a treia, pasarile cerului si toate vietatile din apa in a cincea zi, iar toate animalele de pe pamant si pe om, in ziua a sasea.
Deci si dinozaurii au fost creati odata cu celelalte animale, inclusiv cu cele salbatice sau domestice care au mai ramas astazi.Iar daca nu ar fi fost asa, atunci nici oamenii nu ar mai fi povestit de dinozauri. In scrierile stravechi avem destule trimiteri la dinozauri, sau mai bine zis la “balauri”, caci asa li se spunea inainte. Iata si cateva exemple din Sfanta Scriptura, din care se vede clar ca dinozaurii au vietuit cu celelalte animale salbatice, precum leul:
In cartea lui Iov, la cap. 41, se face o descriere cuprinzatoare a unui astfel de dinozaur (balaur) : leviatanul. Iata numai cateva atribute ale leviatanului:
Descrierea leviatanului este infricosatoare, si nu se aseamana cu a nici unui animal pe care il stim astazi. Desi avem descrierea sa intr-un capitol intreg din Sfanta Scriptura, totusi Biblia nu este un tratat de biologie care sa explice si de ce nu mai vedem dinozauri astazi, caci Scriptura este focalizata mereu pe relatia dintre Dumnezeu si oameni.
Dar daca oamenii nu ar fi cunoscut dinozaurii indeaproape, atunci nici nu i-ar mai fi desenat pe peretii pesterilor, sau sculpta in piatra. Insa dinozaurii au coabitat cu oamenii din vechime la fel de firesc cum leul sau elefantul coabiteaza cu oamenii de astazi. Tot de aceea inaintasii nostri au putut sa redea cu posibilitatile limitate de atunci ceea ce ei au vazut din interactiunea cu mediul inconjurator: Iata unul dintre miile de exemple de netagaduit despre aceasta:
Potrivit teoriei evoluţiei, omul s-a ridicat din sălbăticie, şi tocmai de aceea cărţile îi arată pe omul de Cro-Magnon său pe omul de Neanderthal foarte sălbatici la înfătişare, gata să-i dea cuiva în cap şi să-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt întemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta. Dacă crezi că omul provine din sălbăticie, vei interpreta întreaga istorie trecută în aceşti termeni. Dar Ortodoxia susţine că omul a căzut din Rai. În filosofia evoluţionistă nu e loc pentru o stare suprafirească a lui Adam. De-aceea, cei ce vor să păstreze şi creştinismul şi evoluţionismul sunt siliţi să alipească un Rai artificial unei creaturi de tip maimuţă. E vădit că avem de-a face cu două sisteme diferite care nu pot fi amestecate.
Până la urmă, se întâmplă că oamenii care fac acest lucru (inclusiv mulţi catolici din ultimele decade) să vadă că au ajuns în încurcătură, acceptând deci că evoluţia trebuie să fie corectă iar creştinismul un mit. Ei încep să spună despre căderea omului că este doar o cădere din imaturitatea cosmică: că atunci când oamenii-maimuţă, aflaţi într-o stare de naivitate, au evoluat în fiinţe umane, au dobândit un complex de vinovăţie – aceasta fiind căderea. Pe deasupra, ajung să creadă că la început nu există o singură pereche de fiinţe umane ci mai multe. Aceasta se numeşte poligenism – ideea ca omul provine din mai multe perechi.
De îndată ce ai cedat ideii că Facerea şi obârşia omului trebuie cercetate în chip raţionalist – pe temeiul filosofiei naturaliste a gânditorilor moderni – trebuie să laşi deoparte creştinismul. Filosofia naturalistă este tărâmul adevărurilor relative. Pe de altă parte, în învăţătura Sfinţilor Părinţi avem adevăruri descoperite şi date nouă de oameni insuflaţi de Dumnezeu.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru „semnele de circulaţie” pe care ni le oferi mereu şi ajută-ne, Te rog, să le putem „vedea” la timp pe toate, ca să putem ajunge cu bine la „destinaţie”!
Aceste „semne” sunt discretele Tale atenţionări pe „autostrada vieţii” fiecăruia dintre noi. Desigur că un „şofer” conştiincios studiază mai întâi la „şcoala de şoferi”(Biserica), unde învaţă să aplice „regulile de circulaţie” (învăţăturile Tale) din „manual” (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie).
Doar aşa fiecare poate înţelege corect aceste „semne”, astfel încât să ştie să-şi conducă „automobilul”(sufletul) la destinaţia corectă: Împărăţia Ta!
„Autostrada” aceasta e luminată permanent cu „farurile” iubirii Tale…
Unii „şoferi” conduc mai rapid, alţii mai încet; importantă este „atenţia” cu care conduce fiecare…
Cu adevărat, dacă am fi atenţi la tot ce se întâmplă în jurul, dar mai ales înlăuntrul nostru, am şti să legăm faptele unele de altele, descoperind că – într-adevăr – nimic nu-i întâmplător…
Trezvia e cea care ne ţine atenţi pe „autostrada vieţii”! Netrezvia duce la „accidente” uneori mortale, alteori cu urmări nefaste pentru „şoferii” care se „ciocnesc” (prin „viteza” maniei si a unui orgoliu excesiv). „Viteza” excesivă duce – de obicei – la ieşirea din echilibru, la „derapaj”…
De la „staţiile PECO” ( Sfintele Taine ) ne alimentăm cu „benzina” (harul) necesară drumului mai lung sau mai scurt , ales de fiecare.
Am văzut că definitia NABT (National Association of Biology Teachers) afirmă că evolutia este prin definitie „nesupravegheată”. Această cerintă nu e o concluzie la care darwinistii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupozitie filosofică reflectând punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism.
Dacă natura este singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-si săvârsească propria creatie. Aceasta implică existenta unui proces evolutionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte complexe începând de la cele simple. Initial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să diriteze evolutia ar fi trebuit ea însăsi să evolueze dintr-o materie neînsufletită. Desigur, după evoluarea fiintelor umane, evolutia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei si a ingineriei genetice.
Date fiind aceste presupozitii, chiar un lucru asa de grosolan ca darwinismul trebuie totusi să fie adevărat, în ciuda evidentei. Evolutia trebuie să pornească de la schimbări întâmplătoare si imprevizibile, si trebuie să aibă o fortă inconstientă capabilă să producă minunătiile de inginerie complexă pe care le numim organisme.
Iată de ce, în conferintele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viată complexă, singura răspunzătoare de ele ar trebui să fie evolutia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau observatii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceasta explică de ce darwinistii nu sunt deranjati de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice pret, căci altfel am rămâne fără o explicatie materialistă a complexitătii vietii si ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logica respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:
Vreau sa amintesc putin despre o personalitate a secolului al XV-lea, despre care s-au scris zeci de carti, au fost ecarnizate o multime de filme, si totusi…, niciodata nu putem cuprinde intr-un ansamblu complexitatea caracterului, profunzimea gandirii si mai mult decat atat credinta nestramutata in realizarea unui vis maret, pot spune chiar grandios, unul dintre cele mai indraznete pe care omul le-a putut realiza cu ajutorul lui Dumnezeu.
“Pluteste drept inainte si daca pamantul pe care-l cauti nu exista inca, fii sigur ca Dumnezeu il va crea inadins pentru a-ti rasplati indrazneala! “
Se spune ca aceste cuvinte au fost rostite de catre Regina Isabella, regina Castiliei si care au avut semnificatia unei adevarate binecuvantari, inainte de prima calatorie spre descoperirea Lumii Noi, a lui Cristofor Columb.
Da, despre el este vorba, Cristofor Columb – unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, geniul navigator care prin cele patru călătorii transatlantice a deschis drumul spre explorarea, exploatarea şi colonizarea Americilor.
Dupa ani de framantari si insistente pe langa Regele Ioan al II-lea al Portugaliei si regele Ferdinand al V-lea al Spaniei pentru ai finanta calatoria spre descoperirea Lumii Noi, Cristofor Columb a avut parte de respingeri si neincredere din parte lor multi ani, dar niciodata nu si-a pierdut credinta, statornicia, rabdarea si increderea in Dumnezeu, visul sau care parea imposibil de realizat pentru oamenii acelei lumi, a devenit realitate in noaptea de 12 octombrie 1492, cand Cristofor Columb a pus pentru prima data piciorul pe pamantul Lumii Noi crezand ca a descoperit Asia. Continuare »
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare,este “să ne împiedice să urcăm în locul de unde a căzut el, adică la Cer.” Una din modalitaile prin care diavolul incearca sa ne departeze de Dumnezeu este necredinta in faptul ca Dumnezeu exista.
Daca noi crestinii le cerem ateilor sa demonstreze ca nu exista Dumnezeu, ei raspund ca nu au cum sa demonstreze ceva ce nu exista. Dar oare cum ar putea un orb din nastere sa descrie lumina zilei? Daca orbul nu poate sa isi imagineze lumina si nu poate sa o vada…inseamna ca nu exista lumina?
Toti cei care nu cred in Dumnezeu sunt orbi sufleteste. Ce motiv as avea eu sa cred filozofii atei? Ce au facut ei pentru mine? Mantuitorul meu Iisus Hristos s-a rastignit pe cruce si a inviat din morti pentru mine. De ce sa ii urmez pe filozofii atei care mi-au spus doar atat ca am venit de nicaieri si mergem spre nicaieri? Mantuitorul meu mi-a promis o viata vesnica daca Il voi urma. Ce am de pierdut daca Il urmez pe Hristos? Ce am de castigat daca ii urmez pe filozofi?
Ce motive am sa cred in teoria evolutionista? De ce sa il cred pe Darwin care zice ca ne tragem din maimuta si sa nu il cred pe Parintele Arsenie Boca care zice ca “nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea”?
Dumnezeu este mai presus de stiinta. Degeaba incearca oamenii necredinciosi sa-l limiteze cu stiinta. Stiinta nu poate sa demonstreze ca un om poate sa mearga pe apa. Credinta a putut. Stiinta nu poate sa demonstreze ca Iisus a inviat oameni din morti. Credinta a putut. Stiinta nu poate sa demonstreze cum orbii din nastere pot primii vederea. Credinta a putut. Stiinta nu ii dadea nici o sansa leprosului la vremea aceea, dar credinta l-a vindecat. Cat de frumos l-a laudat Iisus pe sutas: “Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.” Cat de mult a apreciat Iisus credinta femeii canaaneene zicandu-i: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.”
La noi de vreo patru zile ninge aproape în continuu, iar zăpada este foarte mare. Totul e acoperit de un alb strălucitor, orașul e îmbrăcat într-o mantie albă luminoasă. Toate planurile s-au dat peste cap, astfel ca ninsoarea trimisă în dar de Dumnezeu în preajma sărbătorii Nașterii Fiului Său are efecte benefice asupra comunității. Mașinile sunt îngropate în zăpadă, oamenii sunt obligați să mai circule și pe jos, să se deplaseze fără autobuz sau tramvai, așa încetișor, fiecare cum poate. Și uite așa mai faci mișcare, te mai întâlnești cu cineva cunoscut pe drum, te bucuri de peisaje, îți mai aduci aminte de copilărie…
Mulți au ieșit să-și dezăpezească mașina, curtea casei, aleea din fața blocului, magazinul sau grădina. Și uite așa te mai întâlnești cu un vecin, pe care pâna acum doar îl salutai, mai schimbi o vorbă, îi mai ceri o lopată… Uite așa când te înzăpezești și blochezi tot drumul, ceilalți șoferi coboară din mașini și te ajută ca să poata trece și ei. Necazurile și supărarile îi unesc pe oameni, îi fac mai sensibili la suferința celor din jor.
Orașul ne-a învățat să trăim în mod egoist, fiecare pentru familie și pentru sine, dar zăpada ne-a obligat să fim uniți, să ținem cont de cel lângă noi, să punem umărul la treabă și pentru aproapele nostru. Condițiile grele de iarnă ne-au dus în situația în care banii nu mai pot rezolva totul. Ce dacă ai un portofel plin cu bani dacă nu se mai găsește pâine nicăieri, nici apă, lanțuri de iarnă, lopeți, și multe altele?!
Iarna e anotimpul meu preferat, zăpada schimbă în câteva ore și cel mai mohorât peisaj. Cartierele pline de blocuri gri și de mașini se transformă într-un câmp alb, cu dune de zăpadă, unde vântul a sculptat forme perfecte ca într-un pastel. Dumnezeu pictează frumos și sculptează fin în zăpada proaspăt ninsă, iar viscolul crează forme ce arată că nimic nu e întâmplător în lumea aceasta.
Praful și mizeria de prin oraș au fost înlocuite cu albul curat al iernii, urâciunea construcțiilor învechite a fost acoperită de neaua căzută fulg cu fulg, ca-ntr-un tablou de iarnă. Așa cum întruparea Fiului lui Dumnezeu a înnoit lumea și pe om așa și zăpada a acoperit tot ce-i urât și imperfect, arătând că răul și păcatul din creație pot fi eliminate într-o clipă de Dumnezeu.
Totul e așa frumos, ca-ntr-o poezie:
Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind flori de gheata pe ai tarii umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.
Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se perd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele perdute sub clabuci albii de fum.
Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dismiarda oceanul de ninsoare.
Intr-o sanie usoara care trece peste vai …
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai.
Iata ca lectia de biologie, de care ar fi trebuit sa avem parte in licee, continua totusi in afara scolii din mila lui Dumnezeu. Cat de greu este sa intelegem ca toate au fost facute si daruite spre bucuria noastra, din iubirea lui Dumnezeu, pe care de prea multe ori l-am renegat.
“Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.”… asa ne spune iubitul nostru parinte Arsenie Boca. Oricate dovezi ne arata creatia, ateul tot in orbirea mintii sale sade. Oricate argumente, surse istorice si marturii vei prezenta unui ateu, tot ca unei pietre vei vorbi.
Dar ateul de astazi, fiindu-i mintea afumata si infumurata de stiinta evolutionista si multa parere de sine, intreaba sec: “Daca toate sunt facute de Dumnezeu, atunci pe Dumnezeu cine L-a facut?”. Acest mod perfid de a vedea lucrurile a omului modern, a omului materializat pana in strafundul fiintei, se datoreaza faptului ca a fost invatat sa cuprinda necuprinsul cu mintea sa, a fost invatat ca totul poate fi vazut si pus sub microscop, ca taina poate fi masurata, ca sufletul poate fi disecat si radiografiat, ca gandul ar putea fi pozat, si ca tot ceea ce exista, vazut sau nevazut, ar incapea in mintea lui ingusta. Totusi, ca sa nu lungim vorba, mai bine vedem ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu, ca poate poate, se mai incumeta cineva sa nu mai umble in intunericul propriei minti.
Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)
Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei)
Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian)
Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin) Continuare »
“…Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1:19-27)
Un televizor dat drumul, căruia nu îi prea dai atenție este un mediu de iradiere…cu informație pasivă. La fel computerul tău, personalizat într-un anume fel îți impune o anume stare, îți induce o anumită stare. Atmosfera casei tale se imprimă în persoana ta…și când ieși afară se observă.
Se observă dacă ești comunicativ, dacă ești egoist, dacă ești înfumurat, dacă ești nesimțit, dacă ești un curvar…numai din privirile și din gesturile tale. Oamenii duhovnicești privesc prin oameni…tocmai pentru că oamenii sunt expliciți, ei emit ceva, ei sunt ceva, ei sunt penetrați de anumite energii demonice sau de harul lui Dumnezeu.
Informația pasivă e cea de care nu ai nevoie, pe care nu o urmărești, de care nu te interesează…dar care se imprimă în tine. E ca praful sau ca zgomotul, pe care nu le suporți…dar ele fac ceva din tine și din hainele tale. Și, tocmai ceea ce nu vrei să aibă tangență cu tine, acel rest al lucrurilor, care se imprimă în tine…tocmai acela te poate explicita cel mai bine.
El e amprenta care te dă de gol. Dacă spui că ești altcineva și aceea spune altceva…atunci tu ești criminalul, tu ești cel care ai fost acolo…tu ești cel care ai gelozit și ai omorât capra vecinului, pentru că avea trei ugere și nu unul.
Din acest motiv sunt și puțini cei care se uită la detalii…pentru că nu văd tocmai ceea ce îi parazitează. În loc să își impună interiorul lor în afară, aceștia sunt strânși în ei înșiși de un exterior ostil și ambiguu, care le timorează personalitatea.
Din acest motiv observăm că mulți nu își gândesc gesturile, ci acționează instinctiv, precum animalele. Gestul instinctiv e gestul care nu are cenzura conștiinței. Îți dai seama că te-ai enervat, după ce te-ai enervat și ai făcut tărăboi. Sau îți dai seama că te-a apucat o patimă, după ce ai lăsat-o să se dezvolte în tine. Asta înseamnă că nu ai fost atent, că nu ai judecat contextual fiecare clipă.
Adică ce intră în mine și de unde? Una e ce văd oamenii din afară și alta e ce văd eu că intră în mine dinăuntru. Dar ceea ce iese în afară este înăuntrul meu, ceea ce trăiesc eu cu mine. Și ceea ce mă dă de gol…e tocmai înăuntrul meu murdar, oasele morților din mine, cum ne-a spus Domnul. Adică nu mai spoiți gardul cu vopsele sau cu pretinsa luciditate, cu pretinsul profesionalism sau cu pretinsa duhovnicie…dacă din voi iese miros de hoit. Continuare »
Sâmbătă seara când ne-am întors acasă, în faţa blocului, după ce am parcat maşina, am ridicat capul şi m-am uitat spre cer. Era minunat, stele multe, cerul era de un albastru puternic, luna emana o lumină caldă şi lină peste tot pământul, aerul era călduţ şi vântul adia uşor. Era aşa frumos! Ne-am mai plimbat puţin şi-n timpul astă mă gândeam că blocurile înalte, betoanele de peste tot, reclamele, maşinile, magazinele şi tot ce se găseşte într-un oraş nu te mai ajută să sesizezi că toate sunt creaţia lui Dumnezeu.
La ţară când scoţi capul pe fereastră vezi câmpul înverzit, văcuţele mergând agale, piscul munţilor, o căruţă trasă cu cai, lanurile de porumb sau de grâu, viţa de vie, căţelul alergând prin curte, găinile ciupind frunzele prin grădină… La sat e mult mai uşor să te gândeşti la Dumnezeu, e mai simplu să-nţelegi că animalele din curte sunt făpturi plăsmuite de El, că munţii şi păşunile, care se-ntind aşa frumos peste tot pământul, sunt creaţia Lui, că toate plantele pământului sunt din milostivirea Domnului pentru oameni şi animale. La ţară apreciezi altfel bucăţica de păine, pentru că ştii că e făcută din grâul pe care l-ai muncit tu pe câmp şi din ploaia pe care ai cerut-o la rugăciune Domnului. La sat apreciezi altfel roşia pe care o tai în farfurie când ştii că au trecut câteva luni de muncă ca ea să fie coaptă.
La sate oamenii simt mai puternic prezenţa lui Dumnezeu, căci văd lucrarea Lui în tot ce-i înconjoară: în curte, în grădină, în casă, pe ogoare, pe munţi, pe dealuri…
Oraşul, apărut odată cu era industrială, nu-L mai arată pe Dumnezeu în mod transparent în toate componentele lui. De ce oare? În loc de pământul şi iarba de pe uliţile satului au apărut străzile din beton, în loc de să vedem lumina lunii vedem stâlpii de iluminat de pe stradă, în loc de carele cu boi sau de căruţele cu cai vedem automobile şi tiruri, în loc să vedem munţii şi păşunile vedem blocuri şi construcţii. Nu mai rupem roşia din grădină, nu mai facem pâinea la cuptor, nu mai mulgem laptele de la vacă, nu mai luăm ouăle din coteţ, nu mai luăm cartofii din pământ, ci toate le cumpărăm de la supermarket, şi asta ne face să uităm că toate sunt de la Dumnezeu şi credem, că pâinea este de la Velpitar, roşiile de AgroIaşi, laptele de la Brenac, ouăle mai ştiu eu de unde, şi tot aşa. Continuare »
În desene animate se prezintă creaţia prin marea explozie Big Bang, nelipsită de evoluţionism. Emisiunile de pe Discovery, Naţional Geographic, Animal Planet au, de cele mai multe ori, ca punct de plecare Big Bang-ul şi teoria evoluţionistă. Sunt emisiuni „atractive”, care manipulează cu îndrăzneală generaţii întregi. Săptamana aceasta pe Animal Planet au prezentat un fel de promo (!?) cu o maimuţă ţinând în braţe un puiuţ, având în fundal pădurea. Frumos până aici. Însă maimuţa şi puiul ei se transformă într-o femeie ţinând în braţe un copilaş!!!
În urma cu câţiva ani era o emisiune in care copii “spuneau lucruri trăsnite”. Îmi amintesc un băiat de 8 ani, mândria tatălui său care-l privea din public. Băieţelul ştia să pronunţe perfect: Pithecanthropus, Eoanthropus, Sinanthropus, Hesperopithecus, Ramapithecus, Australopithecus, însă nu-mi amintesc dacă cei din studio aplaudau la comandă sau nu. Mi s-a făcut milă de copil şi de familia lui. Apoi, îmi amintesc ca prezentatorul l-a întrebat dacă a auzit despre Dumnezeu, daca ştie cine este Dumnezeu? Copilul nu ştia. L-a întrebat dacă ştie să spună o rugăciune. Copilul nu ştia…
Teoriile “preatrăsnite”
Evoluţia nu este şi nu a fost niciodată o deducţie logica, bazată pe observaţii ştiinţifice. Evoluţia nu a exprimat decât tendinţele culturale şi politice ale liberalismului secolului al XIX-lea. Darwin n-a putut cita nicio specie nouă născându-se, dar nici altcineva, de-a lungul unui întreg secol de cercetări evoluţioniste! Nu există nicio specie nouă, nicio dovadă fosilă, nu e nicio evoluţie in prezent, nu există nicio ordine printre fosile, nicio fosilă intermediară, nicio dovadă că evoluţia este posibilă, nu există niciun organ rudimentar, inutil, la nicio vieţuitoare!
Omul imita pe Dumnezeu de-a lungul vietii, fie ca este constient de aceasta, fie ca nu. Il imita in tot ceea ce el creeaza spre bine, in felul in care actioneaza si in felul cum ordoneaza actiunile ca sa-si duca lucarea la bun sfarsit, pentru ca omul este facut dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Asa se intampla si cu constructia unei case. Constructia unei case se aseamana izbitor de mult cu facerea lumii.
Comentarii