TĂCERE…

…pentru cei morţi

de prea puţină dragoste

Oraşul e plin de tăcere şi noapte,

I-atâta-ntuneric şi geru-i cumplit,

Şi gem de-ncleştare pietrele toate

Şi plânge pe ele un bătrân rătăcit.

Iar vântul năprasnic obrazu-i loveşte

Şi geru-l străpunge în ochi fără milă.

Şi cade ninsoare şi viscolul creşte

Şi lacrimi amare de gene s-anină.

Cu câtă durere şi-aduce aminte

Că-n casa bunicii, copil cănd era,

Aveau pe măsuţă lumina cuminte

A candelei care spre Domnul ardea!

Ce dor îi apasă pe suflet acuma,

Când pietrele-i crapă de ger sub călcâi!

Cu ochii în lacrimi priveşte lumina,

Întinde o mână, dar candela…nu-i.

Un zâmbet amar pe buze s-aşterne.

Prea grea e povara, prea multă durere!

Pe umeri zăpada din ceruri se cerne.

Nu-i nimeni pe stradă să-l vadă cum piere.

Deodată-nainte, zăpada se-aude

Cum scârţâie greu sub paşii mergând

Ai unui străin, bătrânul îl vede

Uşor cum spre el s-apleacă oftând.

Pe frunte-l mângâie cu dragoste-adâncă

Şi ochi-i sărută cu dor neajuns.

E-atâta lumină pe faţa lui blândă

Şi are o tristeţe cu greu de pătruns.

Bătrânul o mână încet îi cuprinde

Şi-o duce cu drag spre buzele lui

Şi vede astfel că pe mână se-ntinde

O rană adâncă, o rană de cui.

Obrazul brăzdat de ani şi de chin

Se-apropie cald de rana cea sfântă.

Cu mâini tremurânde o mângâie lin

Suspină adânc, sfios o sărută.

Se vede din nou copil şi ar vrea

Să-şi plece obrazul pe pieptul cel cald,

Aşa cum făcea cu tata cândva,

Şi-l stânge în braţe şi zdrenţele-i cad.

Se simte deodată pe braţe purtat.

Oraşul rămâne cu gerul lui, jos

Şi trupul cu zdrenţe adoarme uitat.

Bătrânu-L priveşte în ochi pe Hristos.

(Talita)