Dumnezeu este eternitatea adevărată sau are eternitatea adevărată, pentru că este comuniune perfectă de Persoane supreme, mai presus de orice limitare. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înţelegerea timpului şi raportul eternităţii cu el. Eternitatea în acest sens adevărat nu mai poate fi considerată ca ireconciliabilă cu timpul, dar nici ca identică cu timpul. Timpul nu e ceva contrar eternităţii, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfăşurare.

Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtaşă de etenitate sau de comuniunea Sa, nu prin fiinţa ei, ci prin har, prin împărtăşirea de ea. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni ca adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan. Sfinţii se împărtăşesc încă în cursul vieţii terestre de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu. Căci sfinţii, în general, "unindu-se întregi cu Dumnezeu întreg, pe cât e cu putinţă puterii naturale existente în ei, s-au imprimat atât de mult de calitatea Lui, încât nu se mai cunosc decât din El, ca nişte oglinzi atotstrăvezii, având chipul lui Dumnezeu care se priveşte în ele, arătându-se în mod nelaterat prin trăsăturile Lui; căci nu a mai rămas în ei nici una din trăsăturile vechi, prin care se vedea omenescul, ci toate au cedat celor mai tari, cum se umple de lumină aerul amestecat cu ea.

Iar Sfântul Grigorie Palama, citând pe Sfântul Maxim spune şi el că el că cel îndumnezeit devine "fără început" şi "fără sfârşit". El citează şi pe Sfântul Vasile cel Mare, care spune că "cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava lui veşnică", şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune că omul ce se împărtăşeşte de har "iese" din firea sa şi "devine din muritor-nemuritor, din pătat-curat, din efemer-veşnic şi din om, devine cu totul dumnezeu".

Dar dacă în cursul vieţii temporale numai sfinţii ajung părtaşi, în unele clipe, de eternitate, la sfârşitul acestei vieţi, în planul eshatologic, toţi cei ce au crezut şi s-au străduit să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu se vor împărtăşi de eternitate, pentru că se vor împărtăşi de comuniunea cu Dumnezeu cel necreat.

În aceasta se vede că Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa.

Mişcarea în timp este folosită astfel de eternitatea divină pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei.

Mişcarea de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin existenţa bună, la existenţa fericită eternă în Dumnezeu este o mişcare prin voinţă, şi capătă în acestea numele de lucrare.

Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai înaintată este iubirea şi astfel, eliberate de pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensurile acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. E un drum de desăvârşire etică, de îmbogăţire în cunoaştere.

Dumnezeu le dă celor create fiinţa reală şi susţine dezvoltarea lor prin energiile Sale necreate. În acest sens e prezent şi El în ele, cu eternitatea Lui. Timpul a început, fără îndoială, o dată cu lumea creată. Totuşi fără o eternitate preexistentă el n-ar fi  putut începe. Dar el nu e nici o simplă perioadă în nesfârşitele perioade ce au fost şi vor fi. Eternitatea dinainte şi cea de după timp este altceva decât timpul. Dar eternitatea explică timpul, care din ea vine şi în ea se sfârşeşte.

Timpul e un fel de scară întinsă de eternitate, sau de o lucrare a ei spre lumea creată. E scara întinsă de eternitatea lui Dumnezeu pusă la dispoziţia mea, după măsura mea, printr-o lucrare a lui Dumnezeu la nivelul meu. Căci eu nu pot trăi încă eternitatea ca atare.

Timpul nu ţine de fiinţa creaturii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta pentru că în viaţa viitoare el nu mai e trăit în desfăşurarea lui. Dar tot el spune că în existenţa ei terestră creaţia nu se poate concepe fără timp. Timpul ca atare nu rămâne exterior creaturii, ci devine de la început o condiţie a urcuşului ei. Dar tot aşa de adevărat este că întreaga creatură e făcută să depăşească mişcarea şi timpul. Se poate deci spune că timpul e condiţia relaţiei dinamice a creaturii, care n-a ajuns încă în Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern.

Odată ajunsă deplin în  El, se instalează cu timpul ei în eternitatea Lui. Atunci relaţia lui Dumnezeu cu creatura ajunge la unirea cu El, a dobândit o maximă intimitate.

Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa de la crearea noastră. Dar răspunsul nostru la dăruirea de Sine a lui Dumnezeu nu este o dăruire de noi înşine care să nu poată fi şi mai deplină, adică să înlăture aşteptarea şi speranţa unei dăruiri şi mai depline. Noi suntem limitaţi ca şi creaturi, dar în acelaşi timp suntem capabili de a ne depăşi şi tindem să ne depăşim. Aceasta introduce timpul, adică trecutul cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit, şi viitorul cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult.

Dar mulţumiţi nu vom fi decât atunci când vom fi depăşit orice nedeplinătate, când ne vom dărui într-un mod care să nu mai poată fi depăşit. Astfel noi suntem atât temporali, cât şi în tendinţă spre eternitate şi legaţi de ea. Năzuinţa aceasta e a noastră dar realizarea o avem prin Dumnezeu.

Şi întrucât caracterul nostru temporal, sau necesitarea de a creşte în iubirea de Dumnezeu şi prin efortul nostru, nu ne permite să avem dintr-o dată pe Dumnezeu oferit integral, Dumnezeu însuşi ni se oferă în măsura în care putem răspunde cu dăruirea noastră.

Dumnezeu Cel etern Se plasează într-o aşteptare în raport cu noi. Astfel apare raportul între El şi timp. De aici se vede că Dumnezeu ţine timpul legat de eternitatea Sa.

În Dumnezeu durata aşteptării este redusă la zero, căci iubirea între subiectele dumnezeieşti este simultană în toată perfecţiunea ei. Neputând creşte mai departe şi neputând cădea din această simultaneitate şi desăvârşire, iubirea dumnezeiască persistă, ca ofertă şi ca răspuns, într-un act bilateral (sau trilateral) extern.

Dumnezeu aşteaptă "cu îndelungă răbdare" întoarcerea noastră la El, trezirea noastră la iubirea pe care ne-o oferă. Dar simultan cu aceasta El se bucură de netemporalitate, sau de absenţa intervalului în manifestarea reciprocă a iubirii între subiectele treimice.

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de o deschide.

(Pr. Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)

Nicolae Steinhardt chiar cu câteva zile înainte de a fi condamnat de regimul comunist şi de a intra în închisoare, în zbuciumul său interior vorbind cu sine spunea:

"Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher romantic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit - şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satârul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, batjocură, cuie.

Astă e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atât de umil şi deci atât de măiestos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor-, nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oarecum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt, şi oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mânjitură, scârbă..."  (Jurnalul Fericirii - Nicolaei Steinhardt)

Dumnezeu este mai presus de spaţiu, întrucât spaţiul mărgineşte. Dar în acelaşti timp e prezent în tot spaţiul, fără ca părţile spaţiului să înscrie în EL părţi corespunzătoare. El e mai presus de acestea, căci e mai presus de orice sistem de referinţe, ca supraexistent sau apofatic. Dar e în toate în mod neaşteptat şi netemporal, căci toate îşi primesc existenţa prin El.

Aşa cum timpul e dat pentru libertatea subiectelor create, aşe e dat şi spaţiul pentru libertatea lor de a se apropia sau depărta, dau de a rămâne la distanţele la care sunt între ele. E dat un timp şi un spaţiu, pentru a întreţine "dorul" sau "dorinţa" între ele, însă pentru a le da şi putinţa de a se depărta când nu se iubesc.

Înţelegerea spaţiului dintr-o perspectivă pur individualistă este imposibilă. E drept că fiecare persoană umană se consideră oarecum un centru al spaţiului, dar pe de altă parte gravitează spre celelalte persoane, realizând un echilibru între sine, ca şi centru al spaţiului, şi celelalte persoane, ca şi centre ale aceluiaşi spaţiu. O persoană umană singură n-ar avea nevoie de spaţiu şi s-ar simţi străină în el, sau l-ar considera ireal.

Corespunzător cu aceasta, când spunem că Dumnezeu a conceput şi a creat spaţiul, trebuie să avem în vedere pe Dumnezeu în Treime. Într-un Dumnezeu unipersonal n-ar exista un temei suficient pentru crearea spaţiului. Spaţiul e strâns legat de comuniunea interpersonală. Spaţiul îşi capătă şi-şi menţine o realitate mai sigură când îl refer nu numai la mine, ci şi la alte persoane, când pot spune şi trebuie să spun: de la mine până la cutare e atâta distanţă. Spaţiul e o relaţie interpersonală ca şi timpul. El ne distinge şi ne uneşte şi indică perspectiva unei mai mari apropieri. Astfel spaţiul se dovedeşte o realitate existenţială. El nu e o teorie sau o formă a intuiţiei, cum nu e nici timpul (Kant).

Spaţiul depinde şi de celălalt eu, sau depăşirea distanţei depinde şi de el, cum depinde şi de depăşirea duratei temporale de realizarea iubirii cu el. Căci dacă numai eu vreau să merg spre el, iar el fuge, distanţa persisită. Dar persistă pentru că ştiu de el.

Spaţiul poate fi astfel o realitate chinuitoare - dacă e folosit pentru evitarea comuniunii, şi o realitate pozitivă - când serveşte ca mediu de manifestare a unei comuniuni, care nu se confundă. Ca şi de timp, tot aşa şi de spaţiu se poate face un uz ambiguu, dar totdeauna ca de o formă a relaţiei. Spaţiul dă posibilitatea retragerii unui om din faţa altuia şi a apropierii lui de acela. Spaţiul e dat ca un interval, dar şi ca o legătură între om şi om, ca şi timpul. Putem conserva şi mări acest interval, dar îl putem şi reduce şi copleşi cu totul, cum putem face şi cu intervalul timpului.

Dar spaţiul, ca realitate pentru lume, e dat pentru ca să fie depăşit prin realizarea unei comuniuni perfecte între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine, după asemănarea Sfintei Treimi. Astfel spaţiul îşi are originea şi sfârşitul în Sfânta Treime, ca şi timpul.

Este paradoxal că, pe măsură ce cineva are mai mult timp pentru alţii, cu atât învinge mai mult timpul şi totodată şi spaţiul. Durata se învinge prin spirit. Şi o dată ce e învinsă durata, e învins şi spaţiul prin spirit.

Căutând să învingem timpul în mod exterior prin viteză, rămânem închişi în el, rămânem în durata goală de comuniune. Chiar dacă clipele duratei sunt parcurse repede, planul duratei nu poate fi depăşit. Dacă terminăm repede drumul spre ţinta propusă, găsim mereu alte ţinte, sau rămânem în durata chinuitoare a singurătăţii. Viteza exterioară ne poate duce repede la cineva, dar dacă n-am învins distanţa interioară, lunecăm repede pe lângă persoana la care am ajuns.

Timpul şi spaţiul ne sunt date ca drum inevitabil spre eternitatea şi infinitatea vieţii în Dumnezeu şi deci nu ne putem dispensa de ele ca daruri ale lui Dumnezeu.

În general în relaţia iubitoare dintre persoane spaţiul e transfigurat, copleţit de subiectivitatea acelei persoane. Din persoana iubită radiază peste spaţiu o lumină transfiguratoare, care face spaţiul din jurul ei plin de subiectul ei, plin de ea însăşi, personalizat. E o copleşire a spaţiului prin lumina lăuntrică a persoanei, o copleşire care poate avea diferite grade, până la o înghiţire a lui pentru experienţa noastră. Cântecele de dragoste pun în evidenţă acest lucru.

Sfântul Simeon Noul Teolog repetă continuu că atunci când i Se arată Hristos în lumină nu mai ştie de are loc aceasta în spaţiu, sau în fara de spaţiu. Dimpotrivă, când nu te iubeşte nimeni nu mai simţi decât spaţiul, te mănâncă urâtul în spaţiu. Iar când o persoană te urăşte, tot spaţiul din jurul ei devine neplăcut, insuportabil, că nu mai ştii unde să fugi ca să scapi de iradierea prezenţei ei insuportabile.

Chiar când o persoană lipseşte din spaţiul în care eram obişnuiţi să o vedem, absenţa ei se simte ca o absenţă specială, sau spaţiul se resimte amputat prin absenţa ei. E e prezentă chiar în absenţă. Într-un anumit fel, ea continuă să fie prezentă prin energia specială a subiectivităţii ei. Dar această prezenţă nu e deplină şi deci trezeşte mai mult dorul după prezenţa ei deplină.

Această "prezenţă absentă" naşte cu o deosebită putere "dorul" după împlinirea locului cu persoana respectivă. De aici se vede că spaţiul nu e făcut pentru a fi de sine. Lipsa oricărei persoane din el îl face oarecum lipsit de viaţă, mort. El nu conţine sensul deplin în sine, sau numai pentru eu-l izolat. El este ambianţa unei alte persoane, în relaţia cu mine. E făcut să se umple de plinătatea comuniunii, pentru a fi contextul, mediul comuniunii, locul de întâlnire şi de relaţie interpersonală, mediul revelării reciproce, împlinindu-şi rostul deplin într-o transfigurare şi copleşire a lui de către comuninea interpersonală.

Spaţiul există prin relaţia între noi, e "al nostru", nu al meu. Spaţiul pentru mine singur n-ar avea nici un rost; ar fi chinuitor.

(Părintele Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)