20 articole la fiecare click |
 Mai e puţin şi vine 14 februarie – Valentine’s Day, si febra cadourilor deja a început, televiziunile şi radio-urile au început si ele să aibe emisiuni dedicate acestei zile chiar din prima zi a saptamanii, fiecare încercând să atragă cu idei care mai de care mai năstruşnice. Eu cu soţia şi cu fetiţa noastră nu sărbătorim Valentine’s Day pentru că nu simţim nimic deosebit pentru ziua aceasta. Nu ne atrage în nici un fel, şi nu vrem sa o sărbătorim doar pentru că ne zic alţii s-o facem.
E frumos să sărbătoreşti iubirea, e frumos să dăruieşti, e frumos să faci surprize, e tare frumos să fii tânăr şi indrăgostit, să ai fluturaşi în burtă când te duci la întâlnire…. e frumos să-ţi petreci timpul cu cel drag, e frumos să vorbeşti de o sărbătoare a iubirii. Ce e mai frumos oare decât să sărbătoreşti iubirea, cu cel iubit ?
Dar oare e Valentine’s Day o sărbătoare a iubirii? În primul rând cei care ne-au adus această sărbătoare din motive comerciale, nu vorbesc deloc de Sfântul Valentin ci doar de inimioare, ciocolată, amor, romantism, şi multe altele, dar niciodată despre cel care ei spun că este ocrotitorul iubirii.
În al doilea rând mass-media şi marile magazine se folosesc de fel şi fel de stereotipuri, de momente romantice, de diferite modele de a-ţi petrece ziua pentru a le flutura prin faţa tinerilor şi pentru a-i face să plătească pentru a putea şi ei crea un astfel de cadru romantic prin diferite cadouri.
Si in al treilea rand, ca să mă bucur alături de persoana iubită:
-
nu trebuie neaparat să luăm o cină romantică la restaurant
-
nu e obligatoriu să vin cu un buchet de trandafir şi cu o inimioară roşie
-
nu trebuie neaparat să vedem un film şi apoi să facem dragoste
-
nu e musai să mergem la Paris sau Londra
-
nu trebuie să-i aduc în dar o bijuterie de aur sau o haină de blană Continuare
 Pentru a vorbi de Judecata Finala, ar trebui vorbit de rasplata, pentru a vorbi de rasplata trebuie sa vorbim de fapte bune si rele, pentru a vorbi de fapte bune si rele trebuie sa vorbim despre cei ce le-au facut, pentru a vorbi de cei ce le-au facut, trebuie sa ne referim la oameni, si ca sa ne referim la oameni trebuie sa ne raportam la Creatia lui Dumnezeu.
Cand a facut Dumnezeu animalele, plantele si toate celelalte, prin intelepciunea Sa a hotarat sa faca pe om dupa Chipul si Asemanarea Sa ca sa se bucure de ceea ce El a creat cu atata dragoste. Totusi stia ca omul se va departa de El si va ajunge sa se comporte mai josnic decat dobitoacele, dar de drag pentru cei ce aveau sa raspunda marii Sale iubiri i-a creat pana la urma.
Mereu zicem: Sa nu pacatuim ca sa nu se manie Domnul. Ce e aceasta? E puterea lui Dumnezeu de a anula pe moment mila proprie pe care o simte si de a lasa pe om sa simta consecintele pacatelor proprii, evident pentru ca omul sa vada unde e Stapanul cel dulce si iubitor. Ceea ce se va intampla in ziua Judecatii in Valea lui Iosafat (caci acolo vor fi chemate neamurile) nu se va mai intampla niciodata. Caci omul nu va mai pacatui si va fi “un cer nou si un pamant nou”. Pacatele celor prezenti la Judecata se vor vadi tuturor celor de fata. Nimeni nu se va putea ascunde atunci si de altfel nimeni nu va putea sa se scuze.
Sfarsitul lumii il aduce fiecare om care nu se pocaieste pentru pacatele lui si este indiferent fata de Jertfa Sa de pe cruce. Acolo, fratii mei, a inceput rascumpararea noastra si acest moment va fi vesnic amintit caci toate s-au innoit prin Iisus Hristos. La Judecata de Apoi va fi mare tulburare si amaraciune in sufletele celor pacatosi. Continuare »
 Dragele mele surioare! scumpele mele care suferiţi din iubire! ascultaţi-mă bine! nu se merită să suferiţi! Fiţi încrezătoare că Dumnezeu are un dar special pentru voi şi aşteptaţi să-l primiţi când Domnul va hotarî. Rugaţi-vă pentru cel ce Domnul vi-l va dărui şi fiţi-i fidele chiar dinainte de a-l cunoaşte!
Când căutaţi îndelung privirile unui băiat, le veţi întâlni, dar le veţi interpreta greşit, vă veţi face visuri, veţi dori, veţi scrie mesaje. Orice mic semnal îl veti amplifica…veţi căuta ,,dovezi ” de iubire in nimicuri când cel de care v-aţi îndrăgostit nu dă niciun semnal!
O greşeală capitală! Nu fata face primul pas, nu e normal! Iniţiativa în relaţie trebuie să o aibă băiatul, pentru că el va fi capul familiei. El trebuie să îşi asume responsabilitatea! Pe de altă parte, ştiu din cele relatate de băieţi, că nu le plac fetele cu iniţiativă în începerea unei relaţii!
Ca să nu vă faceţi speranţe deşarte, îndrăgostindu-vă de cel care nu este ales de Domnul, am un sfat: Nu priviţi! Eva, stramoaşa noastră, a privit, a analizat fructul oprit, a văzut că e bun de mâncat… şi aşa a greşit. Rugaţi-vă! Cereţi părinţilor să se roage şi aşteptaţi în linişte ca Domnul să vă pună faţă în faţă. Vă veti recunoaşte repede! Veţi avea convingere 100% şi unul şi celălalt, şi părinţii, şi fraţii şi prietenii că voi doi formaţi întregul. Să nu porniţi la drum cu nici cea mai mică îndoială, ci cu credinţă! Continuare »
 Suflet drag, cu cat vei iubi mai mult o persoana, cu atat ii vei ierta mai multe. Si aceasta este inca o masura omeneasca a iubirii. Cum poti sa te indoiesti ca Domnul, Care este Insasi Dragostea, nu te va ierta de fiecare data cand te vei intoarce la El cu inima zdrobita?
De ce atunci cand suferi faci aceeasi vesnica greseala? De ce mereu cersesti mangaiere de la oameni? Si mai ales, o ceri tocmai acelora care nu ti-o pot da, acelora care nu iti ofera decat insulte, jigniri, priviri pline de ura sau de indiferenta si reprosuri? De ce gresesti mereu?
Ai promis de nenumarate ori ca de fiecare data cand fie sufletul, fie trupul, te va durea, iti vei indrepta privirea catre Domnul si vei cere ajutor de la El. Insa de fiecare data tu incalci promisiunea aceasta, suflete iubit, te indrepti catre oameni si ei, in loc de mangaiere, iti dau mai multe rani, in loc de un cuvant cald, arunca peste tine o ploaie de reprosuri, in loc de o privire blanda, te sageteaza cu ura lor. Nu ti-a ajuns suferinta de pana acum? Atata sange a curs din tine…inca simti ca mai ai putere sa mai induri si alte rani?
Poti sa-i iubesti pe toti oamenii cu aceeasi dragoste – si chiar trebuie sa-i iubesti – dar nu astepta niciodata nimic de la ei, fiindca in clipele tale cele mai grele vei fi mereu singur. Multi vor fi alaturi de tine la cele mai mari bucurii ale vietii tale si la cele mai impresionante succese, dar aproape nimeni nu va fi langa tine atunci cand vei suferi. Continuare »
 De ce o viata cu Domnul? De ce o viata crestina? Ce-mi aduce in plus o astfel de viata? De ce nu e buna viata pe care o am? Sunt niste intrebari pe care si le poate pune oricare dintre noi, traim intr-o lume moderna o lume tehnologizata si profund secularizata, ne-am obisnuit sa criticam tot ce misca, insa fara sa aducem solutii! Incercam sa ne revoltam pe tot si pe toate intretinandu-ne atitudinea cu tot felul de nimicuri de prin ziare, televiziune si colturi de forumuri, caci este la moda sa apari si sa critici, este la moda sa darami, nu sa zidesti, este la moda sa acuzi si nu sa ierti, toate aceste lucruri din pricina lipsei lui Dumnezeu din vietile noastre. Si-atunci…
Ce-ti aduce Dumnezeu? S-ar putea pune intrebarea?
Dumnezeu iti aduce dragoste in loc de ura, iertare in loc de razbunare, ascultare in loc de critica, liniste in loc de framantare, siguranta in loc de nesiguranta, speranta in loc de deznadejde, harnicie in loc de lene, si tot binele in loc de rau. Cautam tot timpul ceva nou, ceva care sa ne satisfaca setea noastra de experimentare, ne place sa privim ceea ce avem ca pe ceva invechit sau nefolositor.
Iubitii mei, avem un Hristos, un Hristos care se deosebeste de toti ceilalti pentru ca insusi El ne-a rascumparat, chiar daca noi nu ne-am mai cunoscut Tatal, El a venit si ni l-a facut cunoscut, chiar daca noi l-am rastignit, El ne-a iubit si ne-a pregatit un loc in Inparatia Cerurilor , un loc pe care noi il respingem si azi, o jertfa pe care noi o desconsideram si azi, o dragoste la care noi nu luam aminte, pentru ca ne place lumea in care traim, ne place sa fim consumisti, ne place sa fim roboti care produc si consuma, ne place sa credem ca suntem doar niste umbre trecatoare pe acest pamant, dar Dumnezeu vrea mai mult de la noi! El vrea sa fie mandru de fii Sai, vrea sa ne facem demni de chipul pe care-l purtam in noi si de suflarea data noua de El. Continuare »
 Cum a fost cand am descoperit “Ortodoxia Tinerilor”? A fost o “simpla intamplare” la fel ca si multe lucruri petrecute in ultimul timp in viata mea! Simpla intamplare…nu mai cred in asa ceva, pentru ca nimic nu este intamplator si Dumnezeu a avut grija sa ma conving de asta.
Pot sa spun ca pana la 24 de ani am avut o viata normala, adica aproape tot ce poate sa isi doreasca un tanar. Eram la facultate in ultimul an, bursa din primul an de facultate, imi gasisem un job bine platit , un iubit care ma iubea si ma intelegea.. ce sa mai zic o viata normala cu care aveam senzatia ca mi-e bine.
Credinta in Dumnezeu aveam, dar nu ma prea ingrijeam de ea, in sensul ca nu ma rugam mai deloc, la biserica nu mergeam, ce sa mai zic de post – nu am stiut niciodata ce insemna sa tin post.
Toate au decurs asa, cu zile bune zile mai putin bune in care amestecam stresul de la lucru cu cel de la scoala si pe care il revarsam de cele mai multe ori catre prietenul meu care nu stiu cum a suportat atatia ani rautatile mele. Devenisem incet, incet o persoana nepasatoare fata de cei din jur, aroganta si lucrul cel mai urat pe care il facem era ca judecam lumea. Judecam pe fiecare in parte dupa frumusete, dupa inteligenta, dupa imbracaminte, dar numai dupa suflet nu. Faceam asta in fiecare clipa, judecam si iar judecam necontenit.
Continuare »
 Sunt un copil . Desi am numai 16 ani, tot copilul Tau am ramas. Ti-am scris deoarece, ca de fiecare data, sunt sigura ca imi vei raspunde. Tu stii sa imi raspunzi intotdeauna prin Mangaierea Ta,prin neincetata Ta iubire. Ma aflu in postura copilului neascultator,nerabdator, naiv poate. Nu fac Voia Ta…sau nici nu o cunosc. Mi-as dori sa inteleg Caile Tale…mi-as dori sa ma indrepti chiar Tu catre ele. Sa ma indrepti spre izvorul nesecat al Iubirii Tale nemarginite.
Am incercat sa te privesc. Privirea mea nu poate patrunde dincolo de Lumina Ta cea neapropiata. Nu poate patrunde dincolo de Crucea Sfantului Altar. Te privesc, iar sangele Tau spala gandurile mele. Te privesc si a doua oara, insa glasul Tau imi atrage atentia spunandu-mi «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor….». A treia oara cad in fata Ta… obrajii imi sunt acoperiti de lacrimi transformate in picaturi de roua. Cuvintele mele arzatoare de dor parca isi doresc sa zboare catre Tine.
Cat as vrea sa ma asculti…! Cat as vrea sa imi vezi durerea…! Dar…sunt un copil nevrednic de bunatatile Tale. Nevrednic de ceea ce iti cer. Nevrednic de ceea ce imi dai.
Ceea ce iti cer nu este in zadar. Nu esti indiferent de cuvintele mele. Esti…Tatal meu. Si Tatal stie chinul copilului sau. Te-as ruga sa ma mustri, sa ma certi pentru ceea ce fac, insa…ma opresc aici. Calda Ta bunatate si coplesitoarea ta iubire ma intampina de fiecare data cand intru in Casa Ta. Ma ridic si incerc sa ascund tristetea, ce ca o tina s-a salasluit peste ochii mei. Dar tu Doamne, ai pus tina pe ochii orbului iar acesta a vazut. Fa-ma sa vad cele ale Tale…sa vad Slava si Bucuria Ta. Invata-ma sa Te iubesc pe Tine, cat si pe aproapele pe care Tu mi-l scoti in cale. Pe acesta privindu-l, cad dinou in fata Ta…privindu-te si aducandu-mi aminte de porunca Ta…sa ne iubim unul pe altul. Picura in inimile noastre Doamne raza bucuriei Tale. Lucreaza in sufletele noastre indreptandu-ne pasii spre poruncile Tale. Revarsa peste ele Mangaierea Ta…
Acum inchei, dar gandul meu se inalta catre Tine.
Da-i Doamne, caldei mele rugi parfum vesnic de crin
Iarta-ma, sunt doar a-L Tau copil…
(Georgiana)
Pozele de mai sus sunt făcute la marginea cartierul Titan din Bucureşti. Ca mai toate zonele din capitală peisajul este presărat cu multe blocuri vechi, case şi foarte multe maşini. Senzaţia pe care ţi-o dau blocurile gri şi învechite e demoralizantă. Cartierul e locuit de familii cu venituri mici şi medii, iar în această perioadă de criză economică problemele pe care le au oamenii, cumulate cu peisajul dezolant în care locuiesc, accentuează tristeţea şi neliniştea din viaţa lor.
Dar totuşi ceva în acest peisaj oferă un gând bun, o speranţă. Biserica cu o arhitectură simpla, pe care o vedeţi amplasată în mijlocul interescţiei, e pata de culoare din acest peisaj modern dar dezolant. Albă şi frumoasă, biserica ne aduce aminte tuturor că în ciuda vieţii grele pe care o trăim, la căpătul celălalt al ei ne aşteaptă Dumnezeu în împărăţia cerurilor.
Când văd o casă frumoasă, o vilă luxoasă, mă încearcă uneori un uşor gând de invidie şi o dorinţă de a avea şi eu acelaşi lucru, dar când văd o biserică frumoasă ştiu că ea este a tuturor, ştiu că frumuseţea ei este o promisiune pentru frumuseţea vieţii veşnice.
Biserica din mijlocul cartierului ne aduce aminte tuturor că în toate necazurile noastre îl avem aproape pe Dumnezeu, ne aminteşte că nimic nu e întâmplător din ce ni se întâmplă şi că până la urmă totul va fi bine.
Biserica e raza de soare din întunericul unei societăţi consumiste…
Biserica e spitalul duhovnicesc pentru toţi cei supăraţi, impovăraţi, neliniştiţi, nerealizaţi…
Mi-aduc aminte cum, frumos ne cheamă Hristos Domnul în noaptea Învierii: “Veniţi, veniţi de luaţi lumina!”
Din acest motiv minunat se află bisericile în cartierele noastre, în mijlocul vieţii noastre, că să mergem să ne umplem vieţile de lumină şi să răspândim această lumină în familia noastră, la servici, la şcoală, printre prieteni, si oriunde ne poarta pasii vietii….
Biserica e bucuria din mijlocul supărărilor!
(Claudiu)
 Suntem neliniştiţi, viaţa de acum ne face să fim stresaţi. Însă noi în ortodoxie am găsit rezolvarea la aceste probleme. Noi nu suntem singuri ca să înfruntăm greutăţile vieţii acesteia. Noi avem cel mai puternic sprijin care există în univers. Este Iisus Hristos, ne iubeşte atât de mult, cu toate că facem atâtea greşeli. El a venit pentru noi, nu a venit pentru cei drepţi, ci a venit pentru noi care de atâtea ori cădem.
El vede voinţa noastră cea bună, vede inima noastră cea bună, ne ridică dar nu aşa cum doresc oamenii acestei lumi, făcându-ne oameni bogaţi, ne ridică făcându-ne bucurii, bucuria aceea interioară, bucuria de care avem nevoie zi de zi…. Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară…Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!…Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui? Nu, fraţilor, adunând în suflet iubire pentru fiecare dintre noi, vom deveni mai fericiţi, pentru că fericirea noastră este fericirea celor din jurul nostru.
Cum suntem fericiţi?!…Iubindu-i! Dăruindu-ne! Dăruindu-le ce avem noi mai bun…Dăruinde-le inima noastră… Dăruindu-le toată dragostea noastră…Vedeţi?! Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină! Ce frumoasă e!
Erau odată într-o barcă mai mulţi oameni care doreau să treacă un râu dincolo, dar pe la jumătate o furtună s-a pornit, ei au lăsat vâslele şi au început să se roage. Cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „ –Dar ce faceţi, oameni buni?”; „-Păi ne rugăm, ne rugăm că pierim!”; „ „De rugat rugaţi-vă, dar daţi şi din vâsle!”. Le-a dat de înţeles că munca trebuie armonizată cu rugăciune…” Doamne, cât adevăr în cuvintele acestea, când munceşti şi te rogi, numai atunci poţi simţi cu adevărat „Ce dulce-i viaţa cu Iisus”.
(Sorin M)
“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare facatorule de minuni!”
 De mai multi ani am un obicei, de a-mi petrece marile sarbatori pe la manastiri, de obicei aleg Manastirea Agapia, caci o simt mai aproape de sufletul meu.
Anul acesta, cu toate ca este impropriu spus, caci este vorba de anul 2009, nu putusem sa ajung acolo nici de Craciun si nici in noaptea dintre ani pentru a participa la Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Pe 3 ianuarie am plecat catre Iasi, mai aveam inca o saptamana de vacanta, dar simteam o neliniste in sufletul meu: nu ajunsesem la Agapia. Am ajuns si am mai stat inca o zi, si pe 5 am plecat catre Targu Neamt, am ignorant frigul,am ignorat toate cate imi apareau in cale, simteam ca trebuie sa ajung acolo ca sa ma linistesc.
Cand am facut primii pasi catre poarta manastirii, toate grijile imi disparusera, ma simteam ca un copil si i-am multumit Lui Dumnezeu pentru asta. M-am dus la locul meu de cazare, care pentru mine e deja a doua casa, o “casa”in care gasesc adevarata liniste. Acolo intalnesc o studenta la medicina si cu care din vorba in vorba am ajuns la Sfantul Nectarie. Mi-a spus de biserica lui din cartierul Alexandru cel Bun. Mersesem candva pe acolo, dar nu devenise un obicei, eram in trecere. Dupa discutiile indelungate pe care le-am avut, mi-am propus ca atunci cand ajung in Iasi, voi merge “sa il vad”pe Sfantul.
Ajung intr-o joi in Iasi, nici nu stiam daca e deschisa biserica la ora aceea si am zis, sa merg vineri. Dimineata m-am trezit si am plecat catre biserica, pasii parca nu mai erau ai mei, ceva incepea sa ma grabeasca. Era ora 7, atunci se deschidea si sfantul lacas. Timida m-am apropiat de sfanta racla si am inceput sa ma rog, imi parea rau ca nu il aflasem mai devreme. Ma asculta, in sfarsit aveam un “prieten” caruia sa ii spun durerile. Zilele treceau si daca nu puteam sa ajung simteam o tristete in suflet. Examenele la facultate au inceput sa vina, stresul de inainte pe care il simteam se transforma incetul cu incetul in calm.
Sfantul Nectarie ne asculta pe toti si ne ajuta necontenit, sa ne plecam genunchii si sa ii multumim pentru spijinul pe care ni-l ofera, sa ii fim recunoscatori pentru ca ne calauzeste pasii pe calea cea dreapta sis a incercam sa fim mai buni ca sa ii facem si lui cate o bucurie. Sa alergam la ei cand de aflam in vreo ispita, sa rostim o rugaciune din inima catre el si cererile noastre nu vor fi trecute cu vederea.
(Andreea)
 La vârsta de 5 ani tatăl meu m-a îmvăţat să joc şah. Eram foarte încântat, era ceva nou iar dificultatea şi complexitatea mutărilor mă fascina. Jucam cu tata dar lupta era inegală pentru că de-abia învăţasem să mut piesele iar el încerca de multe ori să mă lase să câştig, ca să mă bucur. Într-o zi îi vine tatei o idee: să joace fără cele două turnuri şi fără damă pentru ca partida să fie o provocare şi pentru el. Zis şi făcut: înainte de a începe partida, scotea de pe tabla cele două turnuri şi dama, şi juca cu puţinele piese care îi mai rămâneau. Era greu, se chinuia, dar juca cinstit, era garanţia pentru mine că dacă voi câştiga o voi face pe drept.
Cu timpul tata a observat că nu mai poate juca fără 3 piese aşa de importante pentru că pierde, iar forţele noastre sunt inegale, aşa că a hotărât să joace doar fără un turn şi o damă. După ceva timp a spus că va renunţa doar la damă şi când avem eu 8-9 ani am ajuns să jucam cu toate piesele pe masă.
Aşa a reuşit tata să mă facă să îndrăgesc acest joc. Lui nu-i plac jocurile care implică noroc: cele de cărţi sau cu zaruri, fiind de părere că o victorie se datorează mai mult şansei decât câştigătorului şi puterii lui mentale.
Mi-aduc aminte cum jucam uneori doar cu regele şi pionii sau doar cu caii şi nebunii, excerciţii care erau menite să dezvolte în mintea mea, capacitatea de a realiza cât de puternică poate fi fiecare piesă. Tata avea cărţi de şah mai vechi, cu probleme care trebuiau rezolvate şi care aveau următorul enunţ: Albul mută şi câştigă in 5 mutări. Era foarte interesant şi atrăgotor pentru mine ca şi copil.
Şahul e un joc extraordianar, unul dintre cele mai frumoase din lume: 16 piese contra 16 pe 64 de pătrăţele albe şi negre. Deşi joc şah de 20 de ani nu m-am plictisit, fiecare partidă este altfel, fiecare jucător are un alt stil şi un mod unic de abordare. E un joc al minţii, care te obligă să gândeşti câteva mutări înainte de a acţiona. Se spune că un jucăton bun gândeşte cel puţin 4-5 mutări înainte asta înseamnă că poate să-şi imagineze cum va arăta tabla de joc după ce 8-10 piese vor fi mutate. Continuare »
 Datorita faptului ca duminica, 24 ianuarie, se face praznuirea Sfintei Cuvioase Xenia de Sankt Petersburg, m-am gandit sa va impartasesc in cateva randuri, crampeie din frumoasa mea prietenie cu una dintre cele mai iubite sfinte pe care le-a odraslit pamantul rusesc.
Totul a inceput acum aproximativ 2 ani, cand a ingaduit Bunul Dumnezeu sa merg in Republica Moldova pentru cateva zile. In acest timp am intrat in contact cu sfintii Rusiei (indraznesc sa spun, poate un pic mai bine cunoscuti peste Prut, decat la noi). Aici am intalnit-o pe Sfanta Matrona de la Moscova, m-am bucurat sa-l revad pe Sfantul Serafim de Sarov, iar in treacat am auzit si de Sfanta Xenia de Sankt Petersburg. Spun in trecat pentru ca nu am dat prea mare importanta celor auzite despre Sfanta Xenia, multumindu-ma a o pomeni in rugaciunile mele doar ca pe o alta sfanta a Rusiei.
In vara aceluiasi an, cu ingaduinta Domnului, dar cu nevrednicia mea, am mers pentru prima data in Rusia si Ucraina, dar fara a ajunge in Sankt Petersburg. Rugaciunile mele catre Sfanta Xenia erau in continuare…formale. Peste un an insa, in vara lui 2009, eram in toiul pregatirilor pentru cea de-a doua plecare in Rusia, plecare presarata cu multe ispite.
In cele din urma am izbandit, dar numai datorita ajutorului primit din partea Maicii Domnului si a Sfantului Serafim de Sarov (la care am adaugat peste timp si rugaciunile Sfintei Xenia, care, probabil, a intervenit in chip nevazut, pentru a mi se face cunoscuta, acolo, la ea acasa). Cu 2 saptamani inainte de plecare, am primit o carte cu viata si minunile Sfintei Xenia. Am inceput cu bucurie sa-i citesc viata si, pe masura ce inaintam in lectura, se aprindea in mine dorul de ea…
Odata ajunsa in cimitirul Smolensk, din Sankt Petersburg, ardeam de nerabdare sa ma inchin la mormantul Sfintei. Cu cat ma apropiam , cu atat ma cuprindea o stare de nevrednicie,de ticalosie, stare care a culminat cu izbucnirea mea intr-un plans inexplicabil la intrarea in capela si vederea mormantului. Lacrimile imi curgeau din ce in ce mai mult si ma simteam nevrednica de a fi acolo, in apropierea ei…La sarutarea icoanei de langa mormant am simtit o mireasma care nu poate fi descrisa in cuvinte. Continuare »
 “Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.”
Doamne al meu, citind aceste cuvinte sfinte pe un site ortodox, mi-am amintit de Tine si de frumusetea lucrurilor Tale. De credinta pe care o aveam odata si pe care am pierdut-o incetul cu incetul. Ca un râu ce inainteaza necontenit si care nu se opreste din drumul sau, asa viata mea inainteaza spre viitor, insa viitorul nu mai te regaseste si pe Tine in el, lumina Mea care imi arata pasii pe care trebuie sa ii urmez. Mi-as dori sa pot sa iti mai cant ca odinioara, fara sa imi mai zboare mintea in locuri necurate si iar sa te pierd. Mi-as dori ca sa pot fi iar copilul de ieri, mi-as dori sa ma intorc in viata de atunci si sa te iau de acolo de unde te-am lasat demult.
Sa te chem, sa vii, sa mergem impreuna spre un viitor mai bun. Rugaciunea pe care o spuneam din inima, cantecele pe care le auzeam la Biserica si care ma inaltau pana la Tine, Doamne al meu, astazi, tanjesc dupa ele. Vad ca oamenii din jurul meu incep sa se imputineze, sa plece incetul cu incetul la Tine si eu raman cu sufletul din ce in ce mai indoit, din ce in ce mai trist. Pe zi ce trece ma gandesc ca odata ce merg mai departe, ma indepartez foarte tare de Tine. Mi-e dor de Tine.
Iti spun sincer, nu am lacrimi sa plang, nu am umar pe care sa ma descarc, nu am alinare afara de Tine. De ce nu vii? De ce nu iti aud vocea blanda? De ce inima nu mai imi tresare atunci cand iti aud rostit numele de catre ceilalti ? Continuare »
 Aşa cum fulgi mici de zăpadă se aşează lin pe pământul tăcut, aşa îmi doresc ca mângâierea Ta să vină lin în inima mea!
Să-ţi mai spun că sufletul meu e tulburat şi că singurul lucru de care mă pot agăţa este o rugăciune simplă care nădăjduieşte iertare? Ai să mă ierţi pentru tot ceea ce am greşit şi pentru ceea ce nu ştiu că am greşit? Te-am pierdut într-o ţară a patimilor, iar acum Te caut ca un copil…
Vreau să-ţi dăruiesc inima mea aşa cum e ea, iar Tu s-o speli, s-o vindeci,s-o împodobeşti cu caldură şi multă iubire, aşa cum binevoieşti. Vreau să-ţi dăruiesc o inimă tristă, pentru că ştiu că lângă Tine, ea va găsi bucuria…
Ce-ai făcut sufletul meu de ai pierdut pe Domnul? Te ascunzi de faţa Domnului, dar El te priveşte cu duioşie pentru că dincolo de păcate, te iubeşte Domnul…şi rău mă doare inima că eu nu ştiu să iubesc pe Mântuitorul meu…
Şi am să mă las în voia Ta, am să rabd, am să plâng, am să cer iertare căci ştiu cât sunt de păcătos…Mai presus de iertare, facă-se voia Ta, să-mi fie mie spre mântuire…
Să nu mă părăseşti, căci mă voi ridica de fiecare data, să mă aştepţi te rog, căci voi veni mereu în Biserica Ta, te rog Bunule, nu mă părăsi căci Te caut cu dor,
Mi-e dor să simt iubirea Ta, ca o raza suavă de lumină, mi-e dor să te caut în inima mea, căci acolo este locul unde Te voi găsi veşnic!
Da, Bunule în inima mea Te voi găsi, Te rog nu mă părăsi, ci aşteaptă-mă că voi veni!
|
|
Comentarii