Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Nicolae Steinhardt

Camera copiilor era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de ingeri in picioare, ca si cum ar fi stat de vorba, in jurul patului fratelui meu. Eram constienta de asta, desi nu puteam sa le aud vocile. Erau imbracati in tunici lungi, unduitoate de diferite culori cu nuante delicate. Parul le cadea pana la umeri, si era diferit la culoare de la blond pana la roscat si castaniu intunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, statea o faptura cereasca, putina la o parte de ceilalti – era inalt si extrem de frumos, cu aripi mari albe. In mana dreapta tinea o lumanare aprinsa; nu parea sa apartina de grupul de ingeri adunati imrejurul patului. Era clar ca statea deoparte de paza.

Am stiut ca el era ingerul pazitor. Apoi mi-am dat seama ca la picioarele patului meu statea o fiinta cereasca asemanatoare. Era inalt, tunica lui era de un albastru intunecat cu maneci largi. Parul lui era castaniu, fata ovala, si frumusetea lui era in asa fel incat nu pot s-o descriu pentru ca nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate in sus in spatele sau. O mana era ridicata catre piept, in timp ce in cealalta tinea o lumanare aprinsa.

Zambetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revarsa dragoste, blandete, intelegere si incurajare. Incantata, m-am strecurat de sub cuvertura si, ingenunchind la capatul patului, mi-am intins mana cu dorinta arzatoare de a-l atinge pe pazitorul meu cel zambitor, dar el s-a dat un pas inapoi, a intins o mana ca un avertisment si a clatinat bland din cap. Eram atat de aproape de el incat as fi putut sa ajung la el cu usurinta, “O, te rog, nu pleca”, am strigat; la aceste cuvinte toti ceilalti ingeri s-au uitat la mine si mi s-a parut ca aud un ras argintiu, dar de sunet nu sunt atat de sigura, desi stiu ca au ras. Dupa aceea, au disparut.

Eram doar un copil atunci cand l-am vazut pe ingerul meu pazitor. Cu trecerea timpului, imi mai aminteam sporadic de el si-i recunosteam prezenta, dar, in majoritatea timpului, l-am ignorat...

Fragment din cartea Maicii Alexandra, Sfintii Ingeri, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193 (Epilog)

Printesa Ileana s-a nascut si a fost botezata in 1909 la Bucuresti. Era fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria. La varsta de 22 de ani s-a casatorit cu Arhiducele Anton de Austria, cu care a avut sase copii. In martie 1944, si-a mutat familia la Castelul Bran. Acolo a construit un spital in cinstea mamei ei, inainte de a-si muta familia in Argentina si apoi in USA. Cand copiii au crescut, au terminat scoala si s-au casatorit, printesa Ileana si-a devotat viata Domnului devenind calugarita. Maica Alexandra a fost stareta manastirii ortodoxe Schimbarea la Fata din Ellwood City, Pennsylvania, pana la odihna sa intru Domnul in 1991.

Maica Alexandra a fost binecuvantata sa-l vada pe ingerul ei pazitor atunci cand era copila – ingerul care o va proteja si indruma de-a lungul vietii ei dificile dar plina de credinta...