Omul nu poate trai inchis in nici o clipa in prezent El nu e satisfacut niciodata de ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va avea mai mult decat ii da prezentul; sau ca va ramane in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor.
Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte, nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in moarte nu un final, ci mai degraba o trecere, deci sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut, trecand prin moarte din viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta moartea numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-i lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfarsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea, a conchis ca omul este o “existenta spre moarte”. Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cat se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor ai vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul personal și iubitor. Iar Absolutul, de la care spera ca-l poate satisface deplin, nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea, omul este stapanit de aspiratia spre o adevarata transcendere, care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapanit de aspiratia spre Absolut; el vrea transcenderea spre Absolut. Continuare »
Una dintre cele mai frumoase şi mai puternice cântari din Postul Mare este “Cu noi este Dumnezeu”, cântată în fiecare seară la slujba pavecerniţei. Mi-aduc aminte prima dată când am ascultat-o în biserică, nu-mi venea să cred ce versuri frumoase are şi ce forţă interiroară îţi dau cuvintele “cu noi este Dumnezeu”.
De multă nădejede şi linişte mi se umplea inima când toată biserica o cânta în cor, şi toţi priveam cu bucurie la chipul Pantrocratorului şi înţelegeam din privirea Lui pătrunzătoare că nu ne va lăsa niciodată.
Mare taină este muzica bisericească şi multe daruri sunt ascunse ea, şi cei care o gustă n-o mai uită niciodată. (Claudiu)
Un batran cu fata supta si brazdata de ani, cu ochii mici si infundati in orbite se ridica de la locul lui si porneste inspre partea din fata a incaperii. Are un aer respectabil, asa incat cei din primele randuri, observandu-l s-au ridicat cu totii in picioare.
Costumul negru, cu coatele roase nu iti dadea impresia ca ar fi un om instarit si nici ca ar face parte din categoria spumoasa a societatii in care traia; ochii-i patrunzatori strabateau sala in lung si in lat ca si cum ar cauta undeva o figura cunoscuta, apoi privirea i se opri in pamant. Asa stand acolo, pe scena larga si cu mii de ochi privindu-l, se simtea parca neajutorat. Sala se intindea mai mult decat un teren de fotbal, iar scaunele negre din stanga salii, ocupate de inaltele fete bisericesti ale vremii aruncau asupra lui o oarecare neliniste.
Incepu sa despature o hartie pe care o scosese din buzunarul interior al hainei si dregandu-si vocea incepu sa vorbeasca cu un glas tremurand: – Dragii mei, stiti ca totdeauna am iubit poporul nostru scump, istoria noastra si radacinile noastre arata ca nu am fost niciodata un popor ingenuncheat. Istoria noastra veche precum si radacinile noastre dovedesc ca suntem un popor puternic! Sala se umplu de urale, iar in spatele salii se auzeau fluieraturi. Noi, continua cand sala se mai potoli, cei din aceasta sala, nu putem ignora aceasta spita a noastra, nu putem da uitarii marile noastre victorii: am invins paganii, am invins cotropitorii, am invins armate de temut si am ramas stapani pe acest pamant! Continuare »
Mănăstirile sunt foarte des vizitate de către pelerini pentru slujbele frumoase, dar şi pentru a lua cuvânt de folos de la părinţii care vieţuiesc aici. Se ştie că la Mănăstirea Sihăstria au trăit de-a lungul timpului mulţi părinţi cu viaţă sfântă, şi i-aş aminti numai pe ultimii trecuţi la Domnul: Părintele Paisie (Olaru), Părintele Cleopa (Ilie) şi Părintele Ioanichie (Bălan).Însă acolo, în frumoasa Sihăstrie, mai sunt părinţi de care nu te-ai mai desprinde atunci când încep să vorbească. Este şi cazul Părintelui Varsanufie, un părinte tânăr (dar plin de înţelepciune dumnezeiască) care mi-a vorbit până târziu în noapte despre tinerii de azi şi problemele lor.
P. Varsanufie: Tinerii vremurilor noastre nu ştiu dacă diferă foarte mult de tinerii altor vremuri. Toţi tinerii au în general o mare energie, o mare putere de dedicaţie, de implicare. Ca orice om, îşi caută în mod legitim fericirea. Problema este că tinerii nu întotdeauna ştiu să-şi caute fericirea. Ei de multe ori confundă fericirea cu plăcerea, idealurile lor nu sunt întotdeauna înalte, pentru că energia, elanul tinereţii şi puterea lor de iubire nu întotdeauna sunt însoţite de înţelepciunea necesară.
Înţelepciunea o dă numai apropierea de Dumnezeu, pentru că apropierea de Dumnezeu este cea care te pune pe adevărata axă a valorilor, îţi dă adevăratul sens al vieţii, pentru că una este să te raportezi la veşnicie şi să raportezi această viaţă la veşnicie şi alta este să te raportezi la o clipă pe care trebuie să o trăieşti cât mai din plin. Şi atunci unii tineri se dedau la trăirea clipei confundând fericirea cu plăcerea de o clipă, fără să ia în consideraţie consecinţele care urmează acestei clipe pe care o trăiesc ei, uneori dezordonat, în desfrânări, în lucruri din acestea care oferă o satisfacţie de multe ori josnică.
Cândva eram un mic boboc de floare, nu Te cunoşteam prea bine, nici nu Te simţeam când erai lângă mine. Când uşor mi-am desfăcut câte o petală, am început să gust din razele de lumină pe care le trimiteai asupra mea. Dar negura m-a adormit, m-a prins în mrejele ei plăcute şi trecătoare şi-am amorţit. Şi încercam să mă desprind, să Te aud cântând, rugăciunea mea nu mai avea parfumul de altădată…şi uşor câte o petală a început să-mi cadă…şi să cadă…
Şi aşa uscat, cu ochii umezi Te-am strigat din adâncul meu cel putred, şi ca un milostiv m-ai auzit, m-ai primit în Casa Ta…şi am început să simt din nou dulceaţa cântării Tale…Şi am inmugurit din nou, din picăturile lacrimilor mele, şi m-ai primit, şi-am înflorit, şi mult am început să tânjesc după iubirea Ta…
Şi acum…spini cresc în jurul meu, când mă sufocă, când mă înţeapă. Mai cade câte o petală când eu păcătuiesc, alta se usucă, alta se ofileşte…Parfumul meu de rugăciune se pierde şi el din nou, dar nădăjduiesc la mila Ta…
E sufletul meu Bunule, ca o floare inmugureşte lângă Tine şi tot ca o floare se usucă fără Tine…E sufletul meu care caută îmbrăţişarea Ta, iubirea Ta, mila Ta…
Dă-i Bunule un strop de iubire, de apă vie, să înmugurească din nou!
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: “Din prisosinţa inimii grăieşte gura.”(Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se afă în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s-a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într-un izvor al morţii?
Sunt ca un fir de brad, care, batand vantul puternic a fost dezradacinat. Si, purtat asa de viforul incercarilor, sunt izbit in pomii care stau bine infipti in pamantul carora luam chip. De cele mai multe ori nu reusesc decat sa ii lovesc cu mica mea tulpina si, in timp ce sunt desprins de ei de viscol, le las doar noroiul de pe radacina mea micuta.
Uneori, dar de putine ori, sunt izbit de vantul puternic in copaci primitori, rabdatori cu noroiul meu, si in timpul indelungat in care imi tin dos intemperiilor, radacinile mele firave se impamantenesc pe tulpina lor, langa radacina lor groasa, calita, viguroasa … Uneori, un fir de bradut se loveste la randu-i de tine, si tu inca fraged, cu radacinile inca neprinse, ori il vei scapa in bataia vantului pe cel neajutorat gandindu-te la viitoarele tale fructe, nevoi, ori il vei proteja cu micile tale crengi, la adapostul tulpinii ce iti tine acoperamant, la radacina pomului care iti este adapost si care iti daruieste din seva lui, tie.
In timp, de cele mai multe ori, acel fir de brad se va desprinde, dezradacina, ca oarecand odata tu, si o parte din maduva, din seva ta, va pleca odata cu el, o parte din tine, cum aievea tu ai luat cu tine o parte din cei care te-au protejat de intemperiile vietii. Vine insa in viata cate un moment crucial cand, in urma unei furtuni, nu mai rezista nici macar radacina ta, deja inmugurita, incrustata pe tulpina unui pom sanatos, puternic, si ii lasi pe cei mai micuti sa se desprinda gandindu-te egoist la tine…si ajungi asa de singur si neputincios, de te desprinzi si tu de cei mai mari, te lasi dus de urgia vantoasei si te rostogolesti in noroiul din jurul tau, te lovesti de resturile moarte ale celor care au trecut pe langa tine, care s-au lovit in tine sau care i-ai lepadat, te murdaresti de murdaria lor, ba chiar de murdaria ta care odinioara s-a desprins de pe tine si a cazut pe ei, fara voia lor, si acum o resimtim ca o rana, ca pe a lor, ca pe vina lor.
Insa, la vreme de intristare rasare Soarele si tu esti incrustat la Tulpina unui nou Pom, inalt, puternic, care de aceasta data iti va fi ori de cate ori protectie impotriva oricarei furtuni. Iti vei repeta din nou inradacinarea, dar de aceasta data mult mai accelerat si resturile, cojile tale, vor cadea la prima adiere de vant pentru ca vei avea nadejdea in Pomul care te tine la tulpina Sa. Ei bine, peste ani, vei aduna si tu multi pomi mai mici in jurul tau, care mai de care mai noroiosi, mai scunzi si mai ciunti, poate mai deformati de incercari decat tine, cu mult mai mult. Le vei suporta nevoile si viermii ce ii vor roade si pe ei, dar vor veni si pe tine, caci imparti si bucuria dar si necazul, uneori doar oferind protectie si primind lovituri in tulpina, simtind noi, mici si straine radacini infiripandu-se langa tine. Continuare »
Suntem aproape de marginile lumii. Cu microscopul şi cu telescopul scrutăm microcosmosul şi macrocosmosul până spre infinitul mic şi pâână spre infinitul mare. Cu ştiinţa şi tehnica am ajuns deja departe. Dar cu imaginaţia şi cu păcatul am ajuns şi mai departe… S-o ţinem tot aşa? Poate că vom ajunge dumnezei, cum şoptise prima oară în rai oamenilor netrebuitul? Și cum a toot şoptit apoi şi cum şopteşte neîncetat de atunci încoace oamenilor căzuţi. Și cum i-a pus şi-i pune mereu pe mii de piste false cu meşteşugirile lui. Dumnezei în lumea iluziilor? Nu, nici măcar acolo. Mai degrabă robi…
Pentru că, de fapt, suntem departe de noi înşine. Nu ne mai vedem marginile, limitele, neputinţele, păcatele. Nu-L mai vedem nici pe Dumnezeu prin hăţişul de iluzii cu care ne-am înconjurat. Și de false nevoi, prioritare faţă de cele reale, vitale. Confortul (lăcomia, trândăvia), controlul (temperaturii aerului condiţionat, al maşinăriilor creatoare de confort), ”libertatea” (nu de patimi, nuu, nici de a vieţui demn în comunitate, ci de a naviga şi de a ne risipi printre iluziile de pe ecranul imaginaţiei sau al televizorului) – iată noile iluzii, noii idoli, care ne solicită închinarea şi timpul. Si mai ales sănătatea. Plutim sau mai degrabă ne scufundăm pe zi ce trece într-o mare tot mai adâncă şi mai otrăvită de iluzii… Și consumăm din ele pe nesăturate…
Astfel, suntem departe de Dumnezeu. Suntem aproape anesteziaţi, poate chiar drogaţi cu iluzii, cu fantasme, cu minciuni. Zilnic ne cerem doza. Cu gălăgie, cu multă cheltuială şi cu mare efort uneori… Nu ne mai hrănim cu ”tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, cu ”pâinea cea vie care S-a pogorât din cer”, cu ”adevărul care ne face liberi”, cu Dumnezeu-Cuvântul – Izvorul vieţii şi al nemuririi. Nu mai gustăm experienţa iubirii Lui, realitatea Lui prezentă şi luminoasă. Nu mai gustăm nici măcar experienţa iubirii dintre noi, a realităţii comuniunii luminoase dintre noi. Și suferim. Și nu ştim ce ne doare. Ne doare sufletul. Ne simţim vlăguiţi nu de puterea muşchilor, ci de puterea sufletului îndepărtat şi de Dumnezeu şi de semeni şi de creaţia întreagă. Continuare »
A trecut si 8 martie, toata lumea a sarbatorit “Ziua Femeii”. Toata lumea a cautat in graba cadouri, flori si martisoare, dar poate unii am uitat, dragii mei, sa-i aducem multumire si Maicii Domnului care a nascut pe Domnul Hristos si sa ii oferim si ei ceva in dar de 8 martie. Dumnezeu nu e impotriva acestei zile festive, dar El totusi doreste sa ne manifestam si fata de Maica Sa.
La ora de franceza de astazi am participat la o discutie cu doamna profesoara pe tema “Femei celebre care au lasat in urma lor ceva important pentru umanitate”. Si o colega din fata a raspuns: Fecioara Maria, iar raspunsul doamnei profesoare de franceza a fost: “Da intradevar, Maica Domnului este cea care l-a tinut in brate si L-a crescut pe cel mai minunat si luminat Om”. Este o adevarata bucurie ca din aceasta enumeratie nu a fost uitata Maica Domnului. Mie mi se umple sufletul de Bucurie cand ma gandesc cat de emotionant este sa te gandesti la Maica Domnului in cadrul unei sarbatori mai mult lumeasca, decat dumnezeiasca.
De ce este importanta Maica Domnului? Maica Domnului este importanta, deoarece a nascut pe Mantuitorul lumii, deci este Usa manturii prin care Domnul a venit in lume. Este incaperea Duhului Sfant, care a impodobit-o cu darurile Lui si s-a pogorat asupra ei si s-a zamislit cel mai minunat prunc. Este cea care are mainile mai puternice decat heruvimii si serafimii cerului, pentru ca L-a tinut pe cel Necuprins. Este cea care L-a nascut pe Domnul Hristos intru nestricaciune, facandu-se astfel Vas ales al lui Dumnezeu.
Este Maica lui Dumnezeu pe care Hristos, Domn si Dumnezeu adevarat, a ascultat-o cu atata drag in perioada prunciei Sale. Este Incununarea noii Eve prin care lumea s-a izbavit de stramosescul pacat. Este cea in care Domnul a vazut smerenie curata si traire curata. Este poarta crestinilor catre Rai. Este Insasi pilda curatiei interioare pe care orice om ar trebui sa o aiba.
De ce lumea uita pe 8 martie de Maica Domnului? Pentru ca modelul femeii pe care oamenii o cinstesc nu este femeia-mama, femeia-iubitoare, ci mai degraba modelul femeii de succes, frumoasa si cu o cariera stralucita dar fara familie si copii. Dar sa nu deznadajduim. In mijlocul acestei “sarbatori” se mai gasesc si tineri care sa isi impartaseasca sentimentele curat si pe acordurile ceresti fara sa o uite pe Maica Domnului, caci este singura Femeie din lumea careia ii vor reveni urmatoarele atribute Fecioara si Mama….
Aceasta istorie începe în creatia sa, se urmeaza în caderea ei dureroasa, se termina cu o slava incomparabila în împacarea ei în Iisus Hristos.
Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie sa fie ea, în ce rang o plaseaza Dumnezeu, ce prerogative îi confera ei Dumnezeu, ce drepturi îi pastreaza; Dumnezeu ne-o arata în actul sau creator.
1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa. Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat. Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.
Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o consideram pe femeie rând pe rând: ca sotie, ca mama, ca stapâna a casei.
Ca sotie. – Sa nu uitam ca ea a fost data barbatului ca un “ajutor” ca siguranta. Si Dumnezeu a pregatit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singuratate. Barbatului îi sunt atribuite viata publica cu luptele ei, pericolele ei, ranirile ei. Pe când barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucura în interiorul caminului ei de o pace continua. Daca ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt si datoriile ei o recheama în singuratatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabila este aceasta viata de calm si de siguranta, pentru dezvoltarea evlaviei si culturii virtutilor? Aceasta evlavie si aceste virtuti vor fi podoaba si în acelasi timp marele mijloc de a actiona al sotiei, împodobita de virtuti fermecatoare în simplitatea ei, iubirea ei, rabdarea ei, bucuria ei, ea îsi va asigura asupra sotului ei o stapânire binefacatoare. Când viata publica îl va tulbura, necaji, mânia, sau cazând în lasitate sau deznadejde, ea îl va reculege precum salveaza portul pe cei naufragiati. Ce putere are pentru bine ca si pentru rau, sotia sau virtuoasa sau lipsita de sfintenie! O femeie îl sustine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseți şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri. Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.
Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2) şi ”Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Cu smerenia punem începutul urcuşului duhovnicesc, al înnobilării şi îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem şi altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârşim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi şi tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum uşor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creştem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înşine. Continuare »
Ne intrebam deseori de ce egoismul patrunde in sufletele celor din jur, cat si in sufletele noastre. Traim intr-o lume in care ,,eul” adopta o valoare enorma, iar egoismul isi face loc in interiorul nostru. Cu sau fara constiinta, devenim robi ai egoismului, robi ai acestei cumplite inchisori. Egoismul ne indeparteaza de Dumnezeu ,practic ne departeaza de iubire deoarece. ,,Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne in el”. Mai vrem noi sa ramanem in aceasta iubire,fiind slujitori ai egoismului? Facandu-ne robi ai pacatelor, ajungem sa le slujim lor, si nu lui Dumnezeu.
In Duminica Sfintei Cruci, am inteles că prima condiţie a urmării lui Hristos, adică prima condiţie de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Ma gandesc, cum poate un tanar sa fie ucenic a lui Hristos? Pentru multi, asta ar fi o greutate prea mare. Unii ar intelege gresit mesajul, altii nu ar stii cum sa se lepede de sine. ,,Sa renunt la Eu? Asta vrea Hristos? Dar daca renunt la mine, pentru ce sa mai traiesc? Ce rost mai am pe pamant? Hristos vrea sa mor?”.
Nu. Hristos nu foloseste termenul de ,,lepadare” cu scopul de a renunta la suflet. Nu foloseste acest termen pentru schimbarea fizica. Lepadarea de sine nu inseamna înseamnă haine negre, lacrimi, dezamagire si tristete pe chip. Lepadarea de sine inseamna schimbarea modului egoist de a trai, de a supravietuii. Renunti la ,,eu”, renunti la firea insalbaticita, neinduhovnicita…pentru Dumnezeu. Asta este adevarata lepadare de sine, adevarata lupta impotriva patimilor. Si numai prin aceasta vom putea sa ii urmam lui Hristos, sa devenim inca de tineri ucenici ai Lui. Depinde de noi, de dragostea si credinta noastra. De cat de mult acceptam voia Tatalui, de cat de mult acceptam propria cruce. Continuare »
Au trecut aproximativ 5 luni de cand nu am mai jucat poker pe site-ul meu preferat si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a scapat de aceasta patima. Totul a inceput acum un an cand am jucat prima data texas hold’ em cu un amic si prietena lui la mine acasa. Avea cips-uri, carti, stia regulile, cine e dealer-ul, mizele, impartitul cartilor, flop-ul pana la river.
Pana atunci nu mai jucasem, doar vazusem la TV campionate de texas hold’ em si imi parea interesant, doar atat. Dar dupa ce am jucat in seara aia incepuse sa-mi placa si jucam din ce in ce mai des. Imi facusem si un cont pe un site de poker online. Jucam de divertisment foarte putin, avand in vedere ca si munceam.
Nu prea aveam timp, jucam seara si doar turnee gratuite dar incet, incet incepusem sa joc din ce in ce mai des. Nu ma mai ingrijeam de nimic, si de multe ori seara ma culcam fara sa ma mai rog. Devenise o dependenta si nu mi imaginam vreodata ca o sa ajung in asa stare.
Cand aveam lucrari in oras la pauza de masa mergeam acasa. Aveam pauza 2 ore (aproximativ) si primul lucru care-l faceam era sa deschid compu’ sa bag “repede” un turneuas “micutz”. Mancam ceva pe fuga (nici nu mai preparam ca nu mi mai faceam timp) si imediat se termina pauza si in loc sa ma odihnesc mergeam la munca vai de capul meu. In weekend, cum ma trezeam primul lucru care-l faceam nu era sa ma dau jos din pat sa ma rog ca inainte si sa fac restul ce trebuie facut. Nu, eu aprindeam lap-ul care era mereu langa mine, langa pat, ca adormeam cu el langa mine si ma trezeam tot cu el si jucam cate 10 ore in weekend. Uitam de rugaciune, mancare, biserica de tot, si astea toate fara sa-mi dau seama.
Comentarii